Crucea

De ce a trebuit să moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe CRUCE?

Pentru mai multe pricini. Însemnăm câteva: 

a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu

privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţăde lume;

 b) ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai

îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla; 

c) dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut. 21,

23; Gal. 3, 13), şi la ea erău osândiţi cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde

coborâse ticăloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată

ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic.

Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos

de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă

faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui

Dumnezeu asupra noastră;

 d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din

partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi.

Aşadar, de câte ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem

aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în

acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în

clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.

Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc

cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf.

Maxim Mărturisitorul zice: «Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să

asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să

biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin

faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat

lumea de stăpânirea lui»

Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură ruăşinoasă şi dureroasă pentru

Domnul, e bine să o cinstim?

Trebuie să o cinstim cât se poate mai mult, căci Domnul a îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea

a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea

Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne caim de

păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o

Domnul, pe de alta, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mântuit prin ea de ele şi să o

slăvim.

Nu te gândeşti la ostenelile şi la suferinţele ce le-au îndurat părinţii tăi de pe urma

neascultării tale? Ruşinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă

de tine şi sporeşti căinţa ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta

cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea Sa faţă de noi, arătată pe

Cruce? Nu ci pururea şi-o aminteşte şi ne-o aminteşte, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin

faptul că ne-o aminteşte ne câştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sf.

Liturghie că Şi-a vărsat sângele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se

înţelege de moartea pe cruce. „Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul

acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Cor. 11, 26).

La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gândi fără să-L vedem răstignit pe cruce.

Iar la Cruce ne gândim, tocmai pentru că ne gândim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci

nu ne putem gândi la ea decât văzând cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi Crucea Sa

sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit „semnul Fiului Omului”. Ea se va arăta pe cer împreună

cu El (Matei 24, 30), când va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu

au primit iubirea Lui cât au vieţuit în lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai

înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (Ies. 29, 37).

Mai sunt şi alte locuri în Sfânta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti

Crucea?

Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu:

„Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea Lui

Dumnezeu este” (I Cor. 1, 18). Şi iarăşi: „Iar mie să nu-mi fie a mă Lăuda decât numai în

Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu

pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aci Apostolul arată că, precum Crucea înseamnă dreptatea lui

Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi, Domnului nostru Iisus

Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorâ în noi prin

osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El.

Sfânta Scriptură socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine,

locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărţea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte

duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii,

Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit

datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, în Sine, pe

Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de

câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credinţă, arătăm că primim această împăcare şi

că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al păcii. „Căci El este pacea noastră, El,

Care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,... ca, întru Sine,

pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-i împace cu

Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2,

14-16). „Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate

cu Sine să le împacce, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin

sângele Crucii Sale” (Col. l, 19-21).

„Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic nouă cu rânduielile lui,

şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi

domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra Lor prin Cruce” (Col. 2, 14 şi

15).

Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17, 1).

Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea.nezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).

Mântuitorul însuşi spune: „Cel ce voieşte sâ vinâ după Mine să se Lepede de sine, să-şi

ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din

suflet, că lupta împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar

lupta şi necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El

păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-1 vede omul cu gândul, să-l facă şi cu mâna, ca

şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a

fi cu recunoştinţa faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor