DESPRE VIAŢA VIITOARE

În care articole din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre „Viaţa viitoare”?

În articolele XI şi XII.

 Care sunt aceste articole?

Aceste articole sunt:

«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie».

. Ce ne învaţă aceste două articole?

Ne învaţă despre ţinta ultimă la care vom ajunge după viaţa noastră pământească în

sânul Bisericii. Ţinta aceasta este viaţa fericită şi nesfârşită ce va urma după „veacul”

pământesc şi după învierea morţilor.

Dacă oamenii vor învia odată, de ce mai mor?

 Pare drept să moară cei păcătoşi,

pentru că firea lor e robită de păcat, dar de ce să moară cei ce trăiesc in sânul Bisericii,

curăţindu-se de păcate prin harul Sfintelor Taine şi prin implinirea poruncilor dumnezeiesti?

Moartea a rămas, şi pentru cei drepţi, ca o lege de obşte a tuturor oamenilor ce vieţuiesc

pe pământ (Rom. 5, 12; Evr. 9, 27). A rămas chiar şi pentru cei ajunşi la o cât mai deplină

curăţire de păcate, pentru că trupul lor poartă slăbiciunile intrate în el, de pe urma păcatului

strămoşesc. Şi trupul acesta slab trebuie să moară cum a murit trupul lui Hristos, ca oamenii

să-1 primească odată cu totul schimbat, eliberat de toate slăbiciunile şi trebuinţele, ca să nu

mai stânjenească fericirea desăvârşită a omului din viaţa viitoare. Sfântul Apostol Pavel zice:

„Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, de nu va muri” (I Cor. 15, 36). Deci moartea celui

drept nu mai e o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere a lui spre o viaţă mai desăvârşită. Prin

moarte firea omenească scapă de ultima slăbiciune intrată în ea de pe urma păcatului. Aceasta

însă numai pentru că omul se ridică, prin credinţă şi prin iubirea lui Hristos, mai presus de

moarte încă din viaţă, nemaitemându-se de ea, şi aşteptând-o ca un prilej de a se apropia şi

mai deplin de Hristos. Precum se eliberează de celelalte slăbiciuni, stăpânindu-le cu voinţă

întărită de harul Sfântului Duh, aşa se va elibera de moarte răbdând-o fără teamă, prin aceeaşi

întărire a Sf. Duh. Aşa face cel drept. Sfântul Apostol Pavel spune că el doreşte a fi cu

Hristos, deşi pentru folosul oamenilor ar fi mai bine să mai trăiască (Filip. 1, 23-24; II Cor. 3,

Îndată după moarte şi încă mai înainte de învierea trupurilor, sufletele celor

credincioşi şi curăţiţi de păcate se duc la viaţa fericită. Dar ce se întâmplă cu sufletele

celor care mor în necredinţă şi păcate?

Sufletele celor necredincioşi sunt îndată osândite. Aceasta ne-o spune Însuşi

Mântuitorul Iisus Hristos prin pilda despre bogatul şi săracul Lazăr. De sărac se spune că a

murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar de bogat, că a fost dus în iad (Luca 16,

22-23).6-8)

Ce se întâmplă cu sufletele după moarte şi mai înainte de învierea trupurilor şi

de judecata cea de obşte?

Primul lucru ce se întâmplă fiecărui suflet, îndată după moarte, este o judecată. Această

judecată care se face cu fiecare suflet în parte se numeşte judecata părţiculară şi ea se

deosebeşte de judecata cea de obşte, sau universală, care se Va face cu toţi oamenii, în acelaşi

timp, la sfârşitul lumii după învierea trupurilor. Prin această judecată părţiculară se cercetează

starea în care iese omul din viaţa pământească; şi dacă această stare este bună, sufletul este

dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, e luat de duhurile cele rele şi dus la chinuri.

Fericirea la care sunt duşi cei găsiÎi Vrednici se numeşte „Sânul lui Avraam” (Luca 16, 22),

sau „Rai” (Luca 23, 43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numesc

„Iad” (Luca 16, 22). Că această judecată şi trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc îndată

după moarte, Vedem şi din cuvântul Mântuitorului către tâlharul de pe cruce: „Astăzi vei fi

împreună cu Mine în rai” (Luca 23, 43), sau din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Rânduit

este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evr. 9, 27), ca şi din locurile

unde se spune că e cuprins de dorinţa de a muri, pentru a petrece cu Domnul (II Cor. 5, 6-8;

Filip. 1, 21). Dintre Vechii scriitori bisericeşti, care vorbesc despre judecata părţiculară

deosebită de cea de obşte, amintim pe Tertulian, care zice: «Sufletul (păcătosului după

moarte) cel dintâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost pricinuitorul

tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aştepte şi trupul său, ca să primească răsplata şi

pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, care s-a supus poruncilor lui»261.

. Cine este judecătorul la această judecată particulară a sufletelor şi cum se

face ea?

Judecata particulară o face Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care va face şi judecata cea

de obşte. „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Dar

Mântuitorul Se serveşte la această judecată pe de o parte de conştiinţa omului, pe de alta de

Sfinţii Îngeri şi de duhurile rele 

De ce şi cum Se foloseşte Mântuitorul de conştiinţa omului la judecata

particulară?

De conştiinţa omului Se foloseşte ca să nu poată spune omul că a fost judecat pe

nedrept. Însăşi conştiinţa lui îl va osândi, atunci, pe omul păcătos şi tot ea îi va da pace şi

linişte, dacă nu se găseşte în el nimic de osândit. Conştiinţa este judecătorul omului şi în

timpul vieţii pământeşti. Dar în timpul morţii şi mai ales după moarte ea va fi luminată în chip

deosebit de Dumnezeu, ca să-şi poată câştiga şi spori toate forţele sale de pătrundere şi de

judecată nemincinoasă a omului: «Fiecare în vremea morţii îşi cunoaşte păcatele lui»262.

Osândirea din partea conştiinţei va produce sufletului o spaimă grozavă, iar neosândirea

din partea ei, o mare linişte şi îndrăzneală. Un scriitor din Filocalie, Teognost, spune: «Luptăte

să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, ca o siguranţă neîndoielnică, ca

să nu afli în vremea ieşirii tulburare şi spaimă neaşteptată. Şi atunci ai luat-o, când nu mai ai

inima osânditu-te pentru lipsuri şi conştiinţa înţepându-te pentru supărări... şi când primeşti cu

bucurie şi cu inima pregătită moartea cea înfricoşată de care fug cei mulţi