VIDEO Slujba sfintire TROITA Bârza 14.09.2013

VIDEO Slujba sfintire TROITA Bârza 14.09.2013

MASLUL

Unde se face slujba Sfântului Maslu?

În biserică sau în casa bolnavului pentru care se face Maslul.

219. Cine poate săvârşi slujba Sfântului Maslu?

După predania veche a Bisericii, pentru slujba Sfântului Maslu trebuie şapte preoţi,

închipuind cele şapte daruri ale Duhului, numărate de proorocul Isaia (11, 2-3). Numărul

acesta simbolic aminteşte şi unele fapte din Sfânta Scriptură a Legii Vechi, din care se vede

mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Astfel de şapte ori s-a plecat proorocul Elisei peste un copil

mort pe care l-a înviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, şapte au fost preoţii care au sunat din

trâmbiţe şi de şapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, când a fost cucerită de izraeliţi,

la intrarea lor în pământul Făgăduinţei (Iosua 6, 13-16). Şi iăraşi, de şapte ori s-a rugat

proorocul Ilie pe muntele Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de seceta

(III Regi 18, 42-45)553.

La nevoie pot sluji însă Sfântul Maslu şi mai puţini preoţi: trei (pentru numărul

Treimii)554 sau cel puţin doi. În tot cazul, numai un singur preot nu poate săvârşi Sfântul

Maslu, căci Sf. Apostol ne spune să chemam „preoţii Bisericii...” (Iacov 5, 14), iar nu pe un

preot.

220. Când se poate face maslu?

Nu sunt zile sau timpuri anumite pentru săvârşirea Sfântului Maslu. Se face oricând e

nevoie. În popor se obişnuieşte a se face mai ales în zilele de post În săptămâna Patimilor se obişnuieşte Miercuri, Joi şi Vineri, dar mai ales în Sfânta şi

Marea Miercuri, înaintea Ceasurilor, în amintirea Ungerii Mântuitorului cu mir de către

femeia cea păcătoasa (Luca 7, 37-38). Atunci se face în biserici Sfântul Maslu de obşte, adică

pentru mai mulţi bolnavi, cu sobor de mulţi preoti. Bolnavul pentru care se face Sfântul Maslu

trebuie mai întâi să se spovedească, pentru ca să i se dea, prin Sfântul Maslu, curăţire

sufleteasca, adică iertarea păcatelor şi tămăduirea trupului de boală555.

221. Se poate face Sfântul Maslu pentru cei sănătoşi?

Întrucât prin Taina Sfântului Maslu se dobândeşte nu numai tămăduire de bolile

trupului, ci şi iertarea păcatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci şi pentru

cei sănătoşi şi nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Sfântul Simion al Tesalonicului

îndeamnă pe fiecare creştin să se nevoiască a-şi face Sfântul Maslu556.

222. Ce lucruri trebuie la săvârşirea Sfântului Maslu?

Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta Evanghelie,

lumânări (de regulă şapte), un vas cu grâu sau cu făină şi unul cu untdelemn, precum şi şapte

beţişoare de busuioc înfăşurate cu vată, cu care preoţii vor unge pe bolnav.

223. Care sunt părţile cele mai de seamă ale slujbei Sfântului Maslu?

Întâi rugăciunea pentru sfinţirea untdelemnului, pe care o rostesc preoţii pe rând până se

plineşte de şapte ori. Al doilea, cele şapte Apostole şi Evanghelii, urmate fiecare de ectenia

întreită şi de câte o rugăciune pentru sfinţirea untdelemnului şi pentru tămăduirea bolnavului.

Al treilea, ungerea de şapte ori a celui bolnav cu untdelemn sfinţit, rostindu-se de fiecare dată

rugăciunea: «Părinte sfânte, Doctorul sufletelor şi al trupurilor... tămăduieşte şi pe robul Tău

acesta (numele) de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins... » şi aşa mai departe,

precum scrie în Molitfelnic

 Ce trebuie să ştim despre untdelemnul de la Sfântul Maslu?

Fiind binecuvântat de preoţi cu chemarea lui Dumnezeu, acest untdelemn este sfinţit şi

plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca şi apa Botezului. El are puterea de a sfinţi

sufletul şi de a tămădui trupul, a izgoni bolile, a vindeca rănile, a curăţi întinăciunea păcatului

şi a împărtăşi mila şi îndurarea lui Dumnezeu.

De aceea, untdelemnul rămas de la Sfântul Maslu, ca şi făina binecuvântată atunci,

trebuie păstrate cu cinste în loc ales. El poate fi folosit numai în scopuri curate şi

evlavioase557. Se obişnuieşte ca din făina şi untdelemnul de la Sfântul Maslu să se facă o

turtişoară, din care se dă bolnavului să mănânce. În unele părţi, din această făină se fac

prescuri pentru Liturghie. Untdelemnul se poate pune în candelă să ardă, fie în casă, fie la

biserică.

Crucea

De ce a trebuit să moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe CRUCE?

Pentru mai multe pricini. Însemnăm câteva: 

a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu

privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţăde lume;

 b) ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai

îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla; 

c) dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut. 21,

23; Gal. 3, 13), şi la ea erău osândiţi cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde

coborâse ticăloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată

ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic.

Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos

de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă

faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui

Dumnezeu asupra noastră;

 d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din

partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi.

Aşadar, de câte ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem

aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în

acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în

clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.

Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc

cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf.

Maxim Mărturisitorul zice: «Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să

asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să

biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin

faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat

lumea de stăpânirea lui»

Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură ruăşinoasă şi dureroasă pentru

Domnul, e bine să o cinstim?

Trebuie să o cinstim cât se poate mai mult, căci Domnul a îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea

a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea

Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne caim de

păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o

Domnul, pe de alta, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mântuit prin ea de ele şi să o

slăvim.

Nu te gândeşti la ostenelile şi la suferinţele ce le-au îndurat părinţii tăi de pe urma

neascultării tale? Ruşinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă

de tine şi sporeşti căinţa ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta

cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea Sa faţă de noi, arătată pe

Cruce? Nu ci pururea şi-o aminteşte şi ne-o aminteşte, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin

faptul că ne-o aminteşte ne câştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sf.

Liturghie că Şi-a vărsat sângele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se

înţelege de moartea pe cruce. „Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul

acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Cor. 11, 26).

La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gândi fără să-L vedem răstignit pe cruce.

Iar la Cruce ne gândim, tocmai pentru că ne gândim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci

nu ne putem gândi la ea decât văzând cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi Crucea Sa

sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit „semnul Fiului Omului”. Ea se va arăta pe cer împreună

cu El (Matei 24, 30), când va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu

au primit iubirea Lui cât au vieţuit în lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai

înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (Ies. 29, 37).

Mai sunt şi alte locuri în Sfânta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti

Crucea?

Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu:

„Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea Lui

Dumnezeu este” (I Cor. 1, 18). Şi iarăşi: „Iar mie să nu-mi fie a mă Lăuda decât numai în

Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu

pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aci Apostolul arată că, precum Crucea înseamnă dreptatea lui

Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi, Domnului nostru Iisus

Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorâ în noi prin

osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El.

Sfânta Scriptură socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine,

locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărţea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte

duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii,

Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit

datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, în Sine, pe

Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de

câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credinţă, arătăm că primim această împăcare şi

că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al păcii. „Căci El este pacea noastră, El,

Care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,... ca, întru Sine,

pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-i împace cu

Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2,

14-16). „Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate

cu Sine să le împacce, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin

sângele Crucii Sale” (Col. l, 19-21).

„Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic nouă cu rânduielile lui,

şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi

domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra Lor prin Cruce” (Col. 2, 14 şi

15).

Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17, 1).

Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea.nezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).

Mântuitorul însuşi spune: „Cel ce voieşte sâ vinâ după Mine să se Lepede de sine, să-şi

ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din

suflet, că lupta împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar

lupta şi necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El

păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-1 vede omul cu gândul, să-l facă şi cu mâna, ca

şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a

fi cu recunoştinţa faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor

Troita de la Barza

In dupa amiaza acestei zile, vineri 13.09.2013 a fost urcata si montata pe muntele din comuna Toplet, sat Barza o Troita, a carei slujba de sfintire va fi condusa de catre Protopop Pr. Nicolae Pereş de la protopopiatul Baile Herculane impreuna cu Pr.ic.Bogdan Belu de la Parohia Ortodoxă Bârza in data de 14.09.2013 incepand cu ora 15:00, chiar in zi de sarbatoare INALTAREA SFINTEI CRUCI

Crucea va putea fi vizibila si noaptea datorita spoturilor cu incarcare solara.

HIROTONIA

Ce sunt hirotonia şi hirotesia?

Hirotonia e cuvânt grecesc, care se tălmăceşte: alegere prin ridicarea şi punerea

mâinilor, pentru ca orice har în legătura cu gradele preoţiei se dă prin punerea mâinilor

Episcopului.

Prin Taina Hirotoniei se aşază în Biserică cele trei trepte sau stări ale preoţiei, adică

(începând de jos în sus): diaconia, preoţia şi arhieria. La treptele de sus se ajunge numai

trecând prin cele de jos, adică: cel ce se hirotoneşte preot trebuie să fie mai întâi hirotonit

diacon şi apoi preot.

Fiecare dintre cele trei trepte are rânduiala ei proprie de hirotonie. Cel ce vrea să fie

hirotonit diacon trebuie să treacă mai întâi prin alte două trepte, şi anume: slujba de citet şi

ipodiaconatul. Ele se dau prin hirotesie. Acest cuvânt înseamnă, simplu, punerea mâinilor;

hirotesia nu e tot una cu hirotonia. Hirotonia înseamnă învestirea cu una din treptele preotiei,

pe când hirotesia înseamnă acordarea unei stujbe bisericeşti inferioare sau a unor grade şi

ranguri onorifice în ierarhia bisericească administrativă.

Cel ce se hirotoneşte diacon este făcut deci întâi citeţ şi apoi ipodiacon.

200. Cine are dreptul de a săvârşi hirotonule şi hirotesiile?

Atît hirotesiile premergatoare diaconiei cât şi hirotoniile se savîrsesc numai de Episcop

(Arhiereu).

201. Unde se săvirsesc hirotoniile şi hirotesiile?

Atât hirotoniile cât şi hirotesiile, după canoane, se săvârşesc numai în biserică539.

Anume, hirotoniile înlăuntru altarului, înaintea Sfintei Mese, iar hirotesiile se fac în faţa

altarului, pe locul dinaintea Uşilor Împărăteşti.

202. Când se săvârşesc hirotoniile şi hirotesiile?

Hirotonia preotului şi a arhiereului se săvârşeşte numai la Liturghia deplină, adică la

Liturghia Sf. Ioan sau la cea a Sf. Vasile; hirotonia diaconului se poate face şi la Liturghia

Darurilor mai înainte sfinţite540. Nu se pot hirotoni mai multe persoane pentru aceeaşi treaptă

la o Liturghie; hirotesii se pot face mai multe la una şi aceeaşi Liturghie (mai mulţi citeţi sau

ipodiaconi)541. Hirotonia diaconului se face după sfântirea Darurilor, şi anume după ce

arhiereul zice ecfonisul: «Şi să fie milele Marelui Dumnezeu...». Hirotonia preotului se face

înainte, de sfinţirea Darurilor (după Heruvic); iar a arhiereului se face mai înainte şi anume

după cântarea «Sfinte Dumnezeule».

203. Care e partea cea mai de seamă din rânduiala hirotoniei?

E rugăciunea de hirotonie «Dumnezeiescul har...», rostită de Episcopul hirotonisitor,

prin care el cheamă harul Sfântului Duh să se pogoare asupra candidatului îngenuncheat în

faţa Sfintei Mese, în timp ce clericii împreună-liturghisitori cântă încetişor şi dulce: «Doamne

miluieşte», de mai multe ori. După aceasta, arhiereul în faţa uşilor împărăteşti dă celui

hirotonit veşmintele treptei pentru care a primit hirotonia, arătându-le pe rând poporului şi

zicând «Vrednic este!», la care corul sau credincioşii răspund de trei ori: «Vrednic este!»

UNGEREA CU SFINTUL MIR

Când se săvârşeşte a doua Taină, adică Ungerea cu Sfântul Mir?

În Biserica Ortodoxă această Sfânta Taină se împărtăşeşte creştinului îndată după Botez;

de aceea, rânduială ei nu alcătuieşte o slujbă aparte, de sine stătătoare, ci e împreunată cu

aceea a Botezului, ca o prelungire a ei.

178. Ce este Sfântul Mir?

Este untdelemnul amestecat cu mirodenii, pregătit (fiert) după o rânduială anumită în

fiecare an, în primele trei zile din săptămâna Patimilor şi sfinţit de către Patriarhul Ţării, joi în

aceeaşi săptămână, la Liturghie. Se împarte episcopilor şi tuturor bisericilor. Prin mulţimea

mirodeniilor din care e făcut, el închipuie mulţimea şi felurimea darurilor şi puterilor

Sfântului Duh519. Sfântul Mir e folosit nu numai la a doua Taină, după Botez, ci şi la sfinţirea

antimiselor şi a bisericilor.

179. Cum se face ungerea cu Sf. Mir şi ce închipuie ea?

După săvârşirea Botezului, preotul citeşte îndată o rugăciune în care roagă pe

Dumnezeu să învrednicească pe noul botezat de darul ungerii cu Sfântul Mir şi de

împărtăşirea cu Sfintele Daruri. Apoi îl unge cu Sfântul Mir, făcându-i semnul crucii: la

frunte, pentru sfinţirea minţii şi a gândurilor; la ochi, nări, gură şi urechi, pentru sfinţirea

simţurilor; la piept şi pe spate, pentru sfinţirea inimii şi a dorinţelor; la mâini şi pe picioare,

pentru sfinţirea faptelor şi a căilor creştinului. De fiecare dată zice cuvintele: «Pecetea darului

Sfântului Duh. Amin». Aceste cuvinte sunt luate din a doua epistolă a Sfântului Apostol Pavel

caătre Corinteni, unde spune: „Iar cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi întru Hristos şi

ne-a uns pe noi, Dumnezeu este, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului întru inimile noastre” (II Cor. 1, 21-22).

Ungerea aceasta este deci semnul darului Sfântului Duh, Care S-a pogorât în chip văzut

asupra Mântuitorului şi asupra Sfinţilor Apostoli şi Care acum ni se dă şi nouă, după botez, în

chip nevăzut520. Prin ungere, noul botezat este un nou hristos, adică uns al Domnului, căci

cuvântul grecesc XristoV" înseamnă uns521.

180. Care sunt părţile următoare ale slujbei?

Înconjurarea mesei botezului, spălarea pruncului şi tunderea părului.

181. Cum se săvârşeşte şi ce semnifică înconjurarea mesei botezului?

Slujitorii, împreună cu naşul şi pruncul, înconjoară de trei ori cristelniţa şi masa pe care

este Sfânta Evanghelie, cântând imnul: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi

îmbrăcat. Aliluia”, luat din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni (3, 27). Această

înconjurare, în formă de horă, este semnul bucuriei Bisericii pentru primirea în sânul ei a unui

nou credincios al lui Hristos. După aceasta, se citeşte Apostolul din epistola către Romani (6,

3-11), în care Sfântul Apostol Pavel arată însemnătatea şi efectele botezului, apoi Evanghelia

518 Sf.

de la Sfântul Matei (28, 19, 20), în care se cuprind cuvintele cu care Mântuitorul a întemeiat

Taina Botezului.

182. Cum şi pentru ce se face spălarea pruncului, după ce a fost uns cu Sfântul

Mir?

După ce preotul rosteşte mai multe rugăciuni pentru păstrarea neştirbită a darurilor

Botezului şi Sfântului Mir în noul botezat, udă în apă faşa pruncului şi stropeşte întâi faţa

acestuia, apoi spală toate locurile unde a fost uns cu Sfântul Mir, ştergând Mirul rămas, pentru

a-l feri de o eventuală pângărire.

183. Cum şi pentru ce se face tunderea părului la cel ce se botează?

După alte rugăciuni, preotul taie cruciş câteva fire din creştetul pruncului şi le pune în

cristelniţă rostind cuvintele: «Se tunde robul (roaba) lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui...»

etc. La popoarele vechi, părul capului era privit ca un semn al puterii şi tăriei bărbăteşti (Jud.

16, 18-20); de aceea tunderea lui închipuie predarea desăvârşită a noului botezat în stăpânirea

şi sub ascultarea lui Dumnezeu, întru Care s-a botezat şi Care-i este de acum cap sau

conducător. Fiind făcută cruciş, tunderea e şi pecetea lui Hristos; iar întrucât părul este un

produs al trupului, tunderea lui alcătuieşte şi o pârgă sau o jertfă a trupului omenesc, adusă lui

Hristos, de aceea, părul tăiat nici nu se aruncă oriunde, ci se pune în loc curat, de obicei în

cristelniţă522 

184. Cum se termină slujba Botezului şi a Ungerii cu Sfântul Mir?

Se termina cu o scurtă ectenie întreită pentru prunc şi pentru naş, după care se face

otpustul. Preotul împărtăşeşte apoi pe prunc cu Sfintele Taine în faţa uşilor împărăteşti.

Astfel, după ce pruncul s-a curăţit de păcatul strămoşesc prin Botez şi după ce, apoi, a

dobândit pecetea darului Sfântului Duh, primeşte Sfânta Împărtăşanie, căci aceasta este

sfârşitul şi coroana Tainelor; prin ea noul creştin se uneşte desăvârşit cu Hristos, devenind

astfel mădular deplin şi adevărat al Bisericii, Trupul lui Hristos523

DESPRE VIAŢA VIITOARE

În care articole din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre „Viaţa viitoare”?

În articolele XI şi XII.

 Care sunt aceste articole?

Aceste articole sunt:

«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie».

. Ce ne învaţă aceste două articole?

Ne învaţă despre ţinta ultimă la care vom ajunge după viaţa noastră pământească în

sânul Bisericii. Ţinta aceasta este viaţa fericită şi nesfârşită ce va urma după „veacul”

pământesc şi după învierea morţilor.

Dacă oamenii vor învia odată, de ce mai mor?

 Pare drept să moară cei păcătoşi,

pentru că firea lor e robită de păcat, dar de ce să moară cei ce trăiesc in sânul Bisericii,

curăţindu-se de păcate prin harul Sfintelor Taine şi prin implinirea poruncilor dumnezeiesti?

Moartea a rămas, şi pentru cei drepţi, ca o lege de obşte a tuturor oamenilor ce vieţuiesc

pe pământ (Rom. 5, 12; Evr. 9, 27). A rămas chiar şi pentru cei ajunşi la o cât mai deplină

curăţire de păcate, pentru că trupul lor poartă slăbiciunile intrate în el, de pe urma păcatului

strămoşesc. Şi trupul acesta slab trebuie să moară cum a murit trupul lui Hristos, ca oamenii

să-1 primească odată cu totul schimbat, eliberat de toate slăbiciunile şi trebuinţele, ca să nu

mai stânjenească fericirea desăvârşită a omului din viaţa viitoare. Sfântul Apostol Pavel zice:

„Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, de nu va muri” (I Cor. 15, 36). Deci moartea celui

drept nu mai e o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere a lui spre o viaţă mai desăvârşită. Prin

moarte firea omenească scapă de ultima slăbiciune intrată în ea de pe urma păcatului. Aceasta

însă numai pentru că omul se ridică, prin credinţă şi prin iubirea lui Hristos, mai presus de

moarte încă din viaţă, nemaitemându-se de ea, şi aşteptând-o ca un prilej de a se apropia şi

mai deplin de Hristos. Precum se eliberează de celelalte slăbiciuni, stăpânindu-le cu voinţă

întărită de harul Sfântului Duh, aşa se va elibera de moarte răbdând-o fără teamă, prin aceeaşi

întărire a Sf. Duh. Aşa face cel drept. Sfântul Apostol Pavel spune că el doreşte a fi cu

Hristos, deşi pentru folosul oamenilor ar fi mai bine să mai trăiască (Filip. 1, 23-24; II Cor. 3,

Îndată după moarte şi încă mai înainte de învierea trupurilor, sufletele celor

credincioşi şi curăţiţi de păcate se duc la viaţa fericită. Dar ce se întâmplă cu sufletele

celor care mor în necredinţă şi păcate?

Sufletele celor necredincioşi sunt îndată osândite. Aceasta ne-o spune Însuşi

Mântuitorul Iisus Hristos prin pilda despre bogatul şi săracul Lazăr. De sărac se spune că a

murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar de bogat, că a fost dus în iad (Luca 16,

22-23).6-8)

Ce se întâmplă cu sufletele după moarte şi mai înainte de învierea trupurilor şi

de judecata cea de obşte?

Primul lucru ce se întâmplă fiecărui suflet, îndată după moarte, este o judecată. Această

judecată care se face cu fiecare suflet în parte se numeşte judecata părţiculară şi ea se

deosebeşte de judecata cea de obşte, sau universală, care se Va face cu toţi oamenii, în acelaşi

timp, la sfârşitul lumii după învierea trupurilor. Prin această judecată părţiculară se cercetează

starea în care iese omul din viaţa pământească; şi dacă această stare este bună, sufletul este

dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, e luat de duhurile cele rele şi dus la chinuri.

Fericirea la care sunt duşi cei găsiÎi Vrednici se numeşte „Sânul lui Avraam” (Luca 16, 22),

sau „Rai” (Luca 23, 43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numesc

„Iad” (Luca 16, 22). Că această judecată şi trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc îndată

după moarte, Vedem şi din cuvântul Mântuitorului către tâlharul de pe cruce: „Astăzi vei fi

împreună cu Mine în rai” (Luca 23, 43), sau din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Rânduit

este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evr. 9, 27), ca şi din locurile

unde se spune că e cuprins de dorinţa de a muri, pentru a petrece cu Domnul (II Cor. 5, 6-8;

Filip. 1, 21). Dintre Vechii scriitori bisericeşti, care vorbesc despre judecata părţiculară

deosebită de cea de obşte, amintim pe Tertulian, care zice: «Sufletul (păcătosului după

moarte) cel dintâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost pricinuitorul

tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aştepte şi trupul său, ca să primească răsplata şi

pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, care s-a supus poruncilor lui»261.

. Cine este judecătorul la această judecată particulară a sufletelor şi cum se

face ea?

Judecata particulară o face Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care va face şi judecata cea

de obşte. „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Dar

Mântuitorul Se serveşte la această judecată pe de o parte de conştiinţa omului, pe de alta de

Sfinţii Îngeri şi de duhurile rele 

De ce şi cum Se foloseşte Mântuitorul de conştiinţa omului la judecata

particulară?

De conştiinţa omului Se foloseşte ca să nu poată spune omul că a fost judecat pe

nedrept. Însăşi conştiinţa lui îl va osândi, atunci, pe omul păcătos şi tot ea îi va da pace şi

linişte, dacă nu se găseşte în el nimic de osândit. Conştiinţa este judecătorul omului şi în

timpul vieţii pământeşti. Dar în timpul morţii şi mai ales după moarte ea va fi luminată în chip

deosebit de Dumnezeu, ca să-şi poată câştiga şi spori toate forţele sale de pătrundere şi de

judecată nemincinoasă a omului: «Fiecare în vremea morţii îşi cunoaşte păcatele lui»262.

Osândirea din partea conştiinţei va produce sufletului o spaimă grozavă, iar neosândirea

din partea ei, o mare linişte şi îndrăzneală. Un scriitor din Filocalie, Teognost, spune: «Luptăte

să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, ca o siguranţă neîndoielnică, ca

să nu afli în vremea ieşirii tulburare şi spaimă neaşteptată. Şi atunci ai luat-o, când nu mai ai

inima osânditu-te pentru lipsuri şi conştiinţa înţepându-te pentru supărări... şi când primeşti cu

bucurie şi cu inima pregătită moartea cea înfricoşată de care fug cei mulţi