Despre prezenţa copiilor la Biserică

Despre prezenţa copiilor la Biserică

Am cunoscut pe cineva care avea 4 copii până în 7 ani şi care

participa, duminică de duminică, la Sfânta Liturghie. Ajungea puţin mai

târziu, pe la Apostol, dar stătea să-i împărtăşească pe toţi, la sfârşitul

slujbei. Copiii aceia au crescut în Biserică, practic. Pentru ei, a frecventa

Biserica era ca şi cum ar fi mers într-o casă la un prieten. Erau mititei,

dar aşa cuminţei, se jucau lângă mama lor, fără prea mare zgomot.

Multe mame spun că nu-şi duc copiii la Biserică, ca să nu deranjeze

slujba. Dar, dacă şi-ar duce pruncii la Biserică de când sunt – chiar şi în

perioada prenatală – aceştia nu ar mai face gălăgie. Fac gălăgie în

Biserică doar atunci când le e teamă de Biserică. Când merg doar o dată

la nu ştiu câât timp, când îşi aduc aminte părinţii că trebuie să-i

împărtăşească, iar atunci merg repede, repede la uşa din stânga, sunt

împărtăşiţi şi apoi ies repede. Şi apoi se miră de ce copilul are o anumită

aversiune.

Apoi, mai spun că nu merg, pentru că oricum nu pot fi atente la

slujbă, că trebuie să fie atente la copii. Dacă am înţelege că participarea

aceasta a noastră e mai mult decât înţelegere! Că ne împărtăşim de

Dumnezeu, chiar şi în această situaţie! Că putem să nu avem copii, iar la

slujbă tot să nu fim atenţi. Ba pentru că o femeie din faţa noastră are un

pulover frumos, ba că ne aducem aminte că avem nu ştiu ce probleme de

rezolvat. Că aşa e mintea noastră, împrăştiată, şi putem număra pe

degetele de la o mână de câte ori am fost într-adevăr, trup-şi-suflet

prezenţi doar la Sfânta Slujbă a Liturghiei.

Trebuie doar să ne hotărâm, să mergem la slujbă şi să stăm cât

trebuie să stăm, încercâând, cât ne stă în putere, să fim prezenţi acolo, în

acel moment. Şi, încetul cu încetul, copilul nostru se va linişti, noi ne

vom linişti şi vom putea primi mai mult din ce ne dăruieşte Dumnezeu în

Biserică. Căci nu e vorba doar de partea noastră atunci când ne hotărâm

să mergem la Biserică. Dacă vrem să începem această relaţie, Dumnezeu

va pune, smerit şi nevăzut partea Lui.

Participarea la Sfânta Liturghie nu ţine de simţire. Nu trebuie să am

o anumită stare de spirit ca să pot merge la slujbă, pentru că stările mele

sunt ca vremea. E nevoie de hotărâre şi determinare, de a merge în ciuda

oricărei stări.

Apoi, să căutăm să mergem la o Biserică la care ne putem implica şi

din punct de vedere comunitar, la care să putem merge şi vara, şi iarna.

Numai în felul acesta vom putea avea sentimentul că suntem parte a unui trup, pentru că vom şti ce se întâmplă cu tot acel trup, ce nevoi are, unde

intervine rolul nostru specific. Nu trebuie să confundăm mersul la

Biserică cu mersul la spectacol, atraşi de un cor deosebit care să ne

mângâie doar auzul sau de o predică extraordinară, care să ne încâânte

doar intelectul. Dacă putem, să mergem la Biserica la care avem

duhovnicul, căci el este părintele nostru călăuzitor pe cale şi în felul

acesta vom întări această legătură şi cu el, vom putea fi „într-un duh“ cu

el şi vom înţelege mai bine ce vrea Dumenzeu să ne spună atunci când ne

spovedim.

Dacă părintele duhovnic este, să zicem, din altă localitate, cred că

cel mai bine e să încercăm să mergem la Biserica de la parohia din care

suntem. Să presupunem că nu ne place preotul de acolo, că pot exista şi

situaţii din astea. Atunci, să căutăm o Biserică la care putem merge

oricâând, ne place preotul, ne place strana şi ne putem implica. Dar,

oameni buni, să nu judecăm preotul. Dumnezeu ne poate vorbi nouă,

fiecăruia, şi printr-un preot pentru care nu avem respect. Noi trebuie să

ne vedem rolul propriu în Biserică, nu al altcuiva. Noi trebuie să-L

căutăm pe Dumnezeu la Biserică, nu altceva.

Dar fiecare avem neputinţele noastre. Din tot ce am zis pâână acum,

cel mai important e să ştim că e nevoie să frecventăm Biserica. Că

trebuie să primim ce ne dă Dumnezeu în Biserică, nu ce aşteptăm noi, iar

în Biserică se dă Dumnezeu. Biserica e Mireasa lui Hristos. Şi spunea

fericitul Augustin: „Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe

Dumnezeu de Tată“.

Trecând prin Bucureşti cu maşina am fost nevoit să opresc la

culoarea roşie a semaforului. Mi-am aruncat ochii şi am văzut o

Sfântă Biserică. Pe trotuarul de vis-a-vis în dreptul Sfintei

Biserici s-a oprit o femeie care venea de la piaţă, având în ambele

mâini câte o plasă. Şi-a pus plasele jos, s-a întors cu faţa către

Sfânta Biserică, a făcut trei metanii mici (închinăciuni cu plecare

până la pământ) închinându-se, a spus cu pioşenie o rugăciune cu

mâinel sub formă de cruce pe piept, apoi şi-a luat plasele şi a

plecat liniştită către casă. Am fost profund impresionat de

credinţa acestei femei. În tramvai, în autobuz, în maşina

particulară sau pe stradă puţini călători se mai închină când trec

prin dreptul Sfintelor Biserici.