Despre iubirea de aproapele

Despre iubirea de aproapele

Ce poate fi mai minunat, mai desfatator decat iubirea de aproapele ?
A iubi este o fericire, a ura este un chin.
Toata Legea si prooroci, stau in iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele (Mt. 22,
40).
Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu, caci Hristos a
binevoit a se imbraca tainic in fiecare aproape al nostru, iar in Hristos este Dumnezeu ( 1
Ioan).
Sa nu crezi, preaiubite frate, ca porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiata
inimii noastre cazute: porunca este duhovniceasca, iar pe inima noastra au pus stapanire
trupul si sangele; porunca este noua, iar inima noastra - veche.
Iubirea noastra fireasca a fost vatamata de cadere; ea trebuie omorata - Hristos o
porunceste - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfanta catre aproapele, iubire in
Hristos.
Insusirile omului nou trebuie sa fie toate noi; nici o insusire veche nu i se potriveste.
Inaintea Evangheliei nu are nici un pret iubirea aparuta din miscarea sangelui si din
simtirile trupesti. Si ce pret poate sa aiba aceasta, atunci cand ea jura, cu sangele aprins, sa-si
puna sufletul pentru Domnul, iar peste cateva ceasuri, atunci cand sangele s-a racit, se jura ca
nu-L cunoaste ? (Mt. 26, 33, 35, 74).
Evanghelia leapada iubirea ce atarna de miscarea sangelui, de simtirile inimii trupesti.
Ea spune: "Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie.
Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa si pe nora de soacra sa. Si
dusmanii omului vor fi casnicii lui". (Mt. 10, 34, 35, 36).
Caderea a supus inima stapanirii sangelui si, prin mijlocirea sangelui, stapanirii
stapanitorului acestui veac. Evanghelia slobozeste inima din aceasta robie, din aceasta

silnicie, si o aduce sub calauzirea Sfantului Duh
Sfantul Duh ne invata sa iubim pe aproapele in chip sfant.
Iubirea aprinsa, hranita de Sfantul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii
firesti, trupesti, stricate de caderea in pacat. (Scara. Cuvantul 15, cap. 3)."Cel ce spune ca
poate avea amandoua aceste iubiri se amageste pe sine insusi", a spus Sfantul Ioan Scararul

(Cuvantul 3, cap.l6).
In ce cadere se afla firea noastra ! Cel care prin fire e in stare de a-si iubi cu aprindere
aproapele, trebuie sa-si dea o silinta neobisnuita sa-1 iubeasca asa cum porunceste
Evanghelia.
Cea mai inflacarata iubire fireasca se preface cu usurinta in dezgust, in ura
neimpacata. (2 Imp. 13,15). Oamenii si-au aratat dragostea fireasca si cu pumnalul. Ce plina
de rani e iubirea noastra cea fireasca ! Ce rana adanca e pe trupul ei - impatimirea ! Inima
stapanita de impatimire e gata de orice nedreptate, de orice nelegiuire, numai de si-ar
indestula iubirea ei bolnavicioasa.
"Cantarul stramb este uraciune inaintea Domnului, iar cantarirea dreapta este placuta
Lui" (Pilde 1 1, 1 ). Iubirea fireasca aduce doar cele pamantesti celui iubit al sau; la cele
ceresti ea nici nu se gandeste.
Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca Duhul cere
rastignirea trupului. Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca se
gaseste sub carmuirea duhului viclean, duhului necurat si pierdut.
Sa ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, sa ne privim in aceasta oglinda !
Privindu-ne in ea, sa lepadam hainele cele vechi in care ne-a imbracat caderea si sa ne
impodobim cu vesmantul cel nou pe care ni 1-a pregatit Dumnezeu.
Vesmantul cel nou este Hristos. "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si
imbracat". (Gal. 3, 27). "Va veti imbraca cu putere de sus" ( Lc. 24, 49), a spus Domnul
despre acest vesmant. Crestinii se imbraca in insusirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului
Duh.
Pentru crestin este cu putinta sa imbrace acest vesmant. "Imbracati-va in Domnul
nostru Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Rom. 13, 14), spune Apostolul.
Mai intai, lasandu-se calauzit de Evanghelie, leapada vrajba, mania, osandirea si toate cele ce
lucreaza de-a dreptul impotriva iubirii.
Evanghelia porunceste sa ne rugam pentru vrajmasi, sa binecuvantam pe cei ce ne
blesteama, sa facem bine celor ce ne urasc, sa iertam aproapelui orice ar face impotriva
noastra.
Tu, cela ce vrei sa urmezi lui Hristos, straduieste-te sa plinesti cu fapta toate aceste
porunci. Nu e defel deajuns sa citim doar, cu multumire, poruncile evanghelice, si sa ne
minunam de inalta duhovnicie pe care acestea o cuprind in sine. Din pacate, multi se
multumesc cu asta. Atunci cand vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu
indaratnicie se vor impotrivi la aceasta stapanii inimii tale. Acesti stapani sunt starea ta trupeasca,
in care te afli supus trupului si sangelui, si duhurile cazute, a caror tara supusa este
starea trupeasca a omului.
Cugetarea trupeasca, dreptatea ei si dreptatea duhurilor cazute iti pretind sa nu te
lepezi de cinstea in care te afli si de celelalte foloase pamantesti, iti pretind sa le aperi. Tu,
insa, poarta cu barbatie razboiul cel nevazut dus de Evanghelie, dus de Domnul Insusi.
Jertfeste tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fara acesta jertfa nu vei putea fi plinitor
al lor. Domnul a zis ucenicilor Sai: "Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de
sine". (Mt. 16, 34).
Atunci cand Domnul este cu tine - sa crezi in izbanda: Domnul nu poate sa nu fie
biruitor. Cere biruinta de la Domnul, cere-o cu rugaciune si plans statornic. Si va veni pe
neasteptate lucrarea harului in inima ta: deodata vei simti prea desfatata incantare a iubirii
duhovnicesti fata de vrajmasi. Inca mai ai de luptat ! Inca trebuie sa faci dovada de barbatie !
Uita-te la lucrurile pe care le iubesti: iti plac foarte mult ? S-a legat foarte tare de ele inima ta
Leapada-te de ele.
Domnul cere de la tine aceasta lepadare, El, Care a asezat legea iubirii nu ca sa te
lipseasca pe tine de iubire si de cele iubite, ci ca tu, lepadand iubirea trupeasca, sa primesti
iubirea duhovniceasca, neprihanita, sfanta, care este cea mai mare fericire.
Cela ce a simtit iubirea duhovniceasca va cauta cu scarba la dragostea trupeasca, va
privi la ea ca la o schimonosire hada a iubirii. Intrebi cum sa te lepezi de cele ce le iubesti,
caci ele au prins, parca, radacini in inima ta ? Spune despre ele lui Dumnezeu: "Acestea,
Doamne, sunt ale Tale, iar eu cine sunt ? Zidire neputincioasa, care nu are nici o
insemnatate".
"Astazi, inca mai calatoresc pe pamant, inca mai pot fi de folos cu ceva celor iubiti ai
mei; maine, poate, voi pieri de pe fata pamantului, si nu voi mai fi nimic pentru ei !".
"Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgandu-ma in chip silnic
de cei pe care ii socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei;
intre mine si ei era o oarecare legatura; amagindu-ma cu aceasta legatura, eu ii numeam, ii
socoteam ai mei. Daca ar fi fost cu adevarat ai mei, ar fi ramas ai mei pentru totdeauna".
"Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumnezeul si Stapanul lor. Ceea ce este al Tau Iti
dau, Doamne al meu: acestea mi le-am insusit pe nedrept si in zadar"
Pentru ei este lucru mai de nadejde sa fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Vesnic,
PretutindeneaFiitor, Atotputernic, cu nemarginire Bun. Pentru cel care este al Sau, El este Cel
mai credincios, Cel mai de nadejde Ajutator si Acoperitor.
Dumnezeu da omului cele ale Sale: si pentru om oamenii devin "ai sai", vremelnic
dupa trup, vesnic dupa duh, atunci cand Dumnezeu binevoieste sa dea omului acest dar.
Adevarata iubire de aproapele se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu, "Ca toti sa fie una", a
strigat Mantuitorul lumii catre Parintele Sau, "dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru
Tine, asa si acestia in Noi sa fie una" (In. 17, 21 ).
Smerenia si incredintarea in voia lui Dumnezeu omoara implinirea trupeasca.
Aceasta inseamna ca cea din urma traieste prin parerea de sine si necredinta.
Fa pentru cei pe care ii iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit;
dar totdeauna sa ii incredintezi lui Dumnezeu - si iubirea ta oarba, trupeasca, nesocotita
se va preface, incetul cu incetul, intr-o iubire duhovniceasca, intelegatoare, sfanta.
Iar daca iubirea ta este o impatimire ce se impotriveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o
uraciune. Atunci cand inima ta nu este libera, acesta este un semn al impatimirii. Atunci cand
inima ta este inrobita, acesta este semnul patimii nebunesti, pacatoase. Iubirea sfanta este
curata, libera, intreaga in Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfantului Duh, care lucreaza in inima
in masura curatirii acesteia.
Lepadand vrajba, lepadand patimirea, lepadandu-te de iubirea trupeasca, afla iubirea
duhovniceasca; "fereste-te de rau si fa bine" (Ps. 33, 13).
Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu - cinstire care sa fie in sufletul tau,
nevazuta pentru ceilalti, descoperita doar constiintei tale. Faptele pe care le savarsesti sa fie,
in chip tainic, pe potriva starii tale sufletesti.
Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la varsta, fara sa faci deosebire intre barbat si
femeie, fara sa te uiti la rangul pe care-1 are in lume - si iubirea sfanta va incepe, treptat, sa se
faca aratata in inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul si sangele, nu inraurirea
simturilor, ci Dumnezeu.
Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au
primit-o cand au fost ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, in vapaia cea cumplita a iadului, si
acolo sunt dator sa il cinstesc.
Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul ! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo
potrivit judecatii lui Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui
Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe mine insumi de iad.
Da cinstire si orbului, si leprosului si celui bolnav la minte, si pruncului de tata, si
raufacatorului, si paganului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si
neajunsurile lor ! Ia seama la tine insuti, ca sa nu sufere un neajuns iubirea ta In crestin, sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra, si inca va mai spune
atunci cand se va hotara soarta noastra in vesnicie: "Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati
ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut". (Mt. 25, 40).
Atunci cand ai de-a face cu aproapele sa ai in minte acest cuvant evanghelic si te vei face
tainuitor al iubirii de aproapele. Tainuitorul iubirii de aproapele intra prin ea in iubirea de
Dumnezeu.
Dar daca socoti ca il iubesti pe Dumnezeu, iar in inima ta traieste un simtamant de
neplacere fie si fata de un singur om, sa stii ca te afli intr-o vesnica amagire de sine.
"Daca zice cineva:", graieste Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, "- iubesc pe
Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este... Aceasta porunca avem de la El, ca cine
iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau". ( 1 In. 4, 20, 21 ).
A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele este semnul innoirii sufletului prin
Sfantul Duh. "Noi stim ca am trecut din moarte la viata", graieste iarasi Cuvantatorul de
Dumnezeu, "pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte". ( 1 In.
3, 14).
Desavarsirea crestina sta in desavarsita iubire de aproapele. Desavarsita iubire de
aproapele sta in iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavarsire, intru care nu este sfarsit
sporirii. Cresterea in iubirea de Dumnezeu este nesfarsita, pentru ca iubirea este Nesfarsitul
Dumnezeu. ( 1 In. 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate ! Cauta
sa sporesti in tine iubirea duhovniceasca de aproapele: intrand in ea, vei intra in iubirea de
Dumnezeu, pe portile invierii, pe portile Imparatiei Cerurilor. Amin

Sfântul Ignatie Briancianinov

DRAGOSTEA CREŞTINĂ

DRAGOSTEA CREŞTINĂ

După credinţă şi nădejde, care este cea de a treia virtute teologica?

După ce am aflat ce este credinţa şi nădejdea, trebuie să ştim că pentru dobândirea

mântuirii şi fericirii veşnice, credinciosul, pe lângă credinţă şi nădejde, are neapărată trebuinţă

şi de dragoste, care este a treia şi cea mai mare virtute teologică.

Prin credinţă, credinciosul primeşte şi-şi însuşeşte adevărurile mântuitoare descoperite de

Dumnezeu şi propovăduite de sfânta noastră Biserică Ortodoxă; prin nădejde aşteaptă cu

deplină încredere ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire tot ce i-a făgăduit pentru mîntuirea sa;

prin dragoste însă el intră în cea mai strânsă comuniune de viaţă cu Dumnezeu. Îl

îmbrăţişează cu toate puterile sufletului său ţi-I împlineşte voia Sa cea atotsfântă, precum

citim în Sfânta Scriptură: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în

Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16).

 Ce este dragostea?

În înţeles larg, dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic

de dorit.

Această năzuinţă este sădită de Însuşi Dumnezeu în firea omului, la creare, şi de aceea se

numeşte dragoste firească.

În temeiul acestei năzuinţe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul

său, socotindu-L bunul său cel mai mare.

Dar cum, prin păcatul strămoşesc, firea omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu

dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mântuitorul:

„fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

De aceea, pentru mântuirea sa, creştinul are neapărată trebuinţă de dragoste care să

lucreze cu putere de sus, adică de dragostea suprafirească, de dragostea creştină sau de

dragostea ca virtute teologică.

Ce este dragostea creştină?

Dragostea creştină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în

sufletul creştinului, prin care acesta are năzuinţa adâncă şi curată către Dumnezeu, bunul său

cel mai înalt, doreşte din toate puterile sufletului unirea cu El şi are voinţa hotărâtă de a

împlini voia Lui atotsfântă, jertfind, în caz de nevoie, orice bun pământesc.

Dragostea creştină este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) şi este dată omului în dar, precum

spune Sfântul Apostol Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul

Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5).

Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul şi sufletul tuturor

virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în

viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei.

Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit „imn al

dragostei creştine”, pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către Corinteni:

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă

sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte,

şi orice ştiintă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic

nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea.

Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 1-3, 13).

Deci dragostea este mai presus de toată ştiinţa şi cunoştinţa, este mai mare chiar decât

celelalte două virtuţi teologice: credinţa şi nădejdea.

Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, căci credinţa „este lucrătoare prin dragoste”

(Gal. 5, 6), iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu.

Prin ce este dragostea mai mare decât celelalte virtuţi?

Dragostea este mai mare decât celelalte virtuţi: 1) prin izvorul ei, care este Dumnezeu.

Căci Dumnezeu fiind El însuşi „iubire” (I Ioan 4, 8), din nemărginită dragoste a creat lumea

cu toate făpturile din ea şi astfel iubirea s-a arătat mai întâi în lume şi sălăşluieşte în sufletul

omului de la început; 2) prin roadele şi puterea ei, căci „iubirea este împlinirea legii”

(Rom.13,10); şi 3) prin durata ei. Credinţa şi nădejdea lucrează numai în viaţa pământească.

În viaţa de după moarte ele vor fi împlinite, căci creştinul nu va mai avea nevoie să creadă în

Dumnezeu, pentru ca Îl va vedea, nici să nădăjduiască în El, pentru că Îl va avea. Dragostea

însă rămâne şi atunci; ea „nu piere niciodată” (I Cor. 13, 8), este veşnică, fiindcă Însuşi

Dumnezeu cel veşnic este iubire.

 Către cine trebuie să se îndrepte dragostea creştinului?

Dragostea creştinului trebuie să se îndrepte întâi către Dumnezeu, către poruncile şi legile

Sale; apoi către aproapele şi, în fine, către sine însuşi, căci aceasta este porunca

Mântuitorului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi

cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să

iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).

 Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu?

Creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu l-a iubit mai întâi pe el (I

Ioan 4,19) şi fiindcă Dumnezeu este Creatorul, Susţinătorul, Răscumpărătorul şi Binefăcătorul

său cel mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le dă, Dumnezeu nu cere în schimb decât

dragoste619.

Ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul?

Aceasta înseamnă că creştinul trebuie să-I închine lui Dumnezeu toate gândurile, toate

simţirile, doririle şi voirile sale, «să se mute cu toate puterile sufletului în Dumnezeu»620 şi în

întreaga sa viaţă să se ostenească a-I împlini voia, cu statornicie şi bucurie. Căci ce este mai

frumos şi mai dulce decât a iubi pe Dumnezeu, Care este veşnică frumuseţe, veşnică bunătate,

veşnică dragoste. Psalmistul spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8).

 Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe aproapele său?

Creştinul trebuie să iubească, apoi, pe aproapele său, care este orice om, ca pe sine însuşi,

fiindcă toţi oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi sunt fraţi între ei,

deopotrivă iubiţi de Dumnezeu, Care pentru mântuirea lor şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu, pe

Domnul nostru Iisus Hristos.

 Cum trebuie să fie adevărata dragoste creştină?

Adevărata dragoste creştină trebuie să fie: 1) Fiască, nu din teamă de pedeapsă, nici

pentru un folos oarecare; ci precum fiul îşi iubeşte părintele său, aşa să iubească şi creştinul pe

Dumnezeu, Care este Părintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1); 2) Deplină, adică să cuprindă,

cum s-a spus, toate puterile sufletului, încât tot ceea ce facem să fie spre slava lui Dumnezeu.

„De aceea, ori de mincaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să

le faceţi” (I Cor.10, 31); 3) Puternică şi statornică, mergând chiar până la moarte. Căci dacă

Dumnezeu, din dragoste faţă de oameni, Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru mântuirea lor,

apoi şi dragostea acestora faţă de Dumnezeu trebuie să fie fără de margini şi să nu se schimbe

niciodată. Sfântul Apostol Pavel spune

„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?

Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau

primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua; socotiţi amfost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela

Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile,

nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă

făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,

Domnul nostru” (Rom. 8, 35-39); 4) Vie şi lucrătoare, adică să pătrundă cu adevărat cugetul

şi voia creştinului şi să se arate prin fapte de binefacere faţă de cei din jurul său. Citim în

Sfânta Scriptură: „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3,

18); şi „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15) 

spune Mântuitorul. Înzestrată cu

astfel de însuşiri, de bună seamă ,dragostea produce roadele cele mai de preţ pentru sufletul şi

viaţa credinciosului

DESPRE ACATISTE ŞI PARACLISE

DESPRE ACATISTE ŞI PARACLISE

Ce sunt Acatistele?

Acatistele sunt rugăciuni prin care cerem mai ales mijlocirea sfinţilor pe lângă

Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbăvi la vreme de nevoie şi de necaz. Ele nu fac parte din

rânduiala celor şapte Laude şi nici din celelalte slujbe ale sărbătorilor de peste an, ci se citesc

la orice vreme, în afara ceasurilor de slujbă ale Bisericii, la cererea credincioşilor şi pentru

feluritele lor nevoi. Se numesc acatiste (în greceşte aj•avqisto" n@mno"), pentru ca în

timpul lor nu stăm jos în strane, ci în picioare sau în genunchi în faţa icoanei sfântului spre

care ne îndreptăm rugăciunile noastre.

Acatistele sunt alcătuite din mai multe cântări de laudă şi de rugăciune către Mântuitorul,

Sfânta Fecioară sau alţi sfinţi. Aceste cântări poartă numele de condace şi icoase. Fiecare icos

se termină cu Bucură-te, mireasă, pururea fecioară (sau Bucură-te, sfinte... etc) şi fiecare

condac se termină cu Aliluia pe care îl repetă strana.

Cel mai vechi şi mai însemnat şi mai mult folosit dintre acatiste este Acatistul Maicii

Domnului, sau al Bunei-Vestiri, compus din 25 de cântări de laudă către Sfânta Fecioară. A

fost alcătuit de Patriarhul Serghie al Constantinopolului (^ 386). Se citeşte mai ales la Utrenia

din Sâmbăta a cincea a Postului Mare, adică la denia de Vineri seara. Rânduiala lui o aflăm în

Ceaslov. Tot acolo mai aflăm şi alte acatiste, ca Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi Acatistul Sfântului Nicolae. În Ceaslovul cel Mare şi Acatistier se găsesc şi alte acatiste pentru

sărbători mari şi pentru sfinţii cei mai însemnaţi, ca de pildă: Acatistul Sfintei Cruci, Acatistul

Adormirii Maicii Domnului, Acatistul SfântuLui Ioan Botezătorul, Acatis tul Sfinţilor

Apostoli, Acatistul Sfântului Gheorghe, Acatistul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava ş.a. În

timp mai apropiat s-au alcătuit, după modelul acatistelor vechi, acatiste pentru mai toţi sfinţii,

care sunt patroni sau hramuri de biserici, sau ale căror sfinte moaşte le avem în ţară, ca de

pildă: Acatistul Sfinţilor Ioachim şi Ana, Acatistul Cuvioasei Maicii noastre Parascheva,

Acatistul Sfintei Filofteia, Acatistul Sf. Pantelimon, Acatistul Sfintilor Trei Ierarhi, Acatistul

Prea Cuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Mare din Basarabi, Acatistul Sf. Ierarh

Calinic de la Cernica, al Sfântului Iosif de la Partos, al Sfinţilor Mărturisitori Visarion şi

Sofronie si al Mucenicului Oprea, al Sfinţilor Ierarhi Iorest şi Sava ş.a.

În bisericile de mir, slujba Acatistului se face de obicei în zilele de luni, miercuri şi - mai

ales - vineri seara, precum şi în ajunul sărbătorilor sfinţilor în a căror cinste e alcătuit

Acatistul, fie înainte, fie după Vecernie. La mănăstiri se face dimineaţa, între Utrenie şi

Ceasuri.

La Acatist aducem: pomelnicul viilor, pentru care ne rugăm, tămâie şi untdelemn şi le

dăm preotului. Acatistele se pot citi însă şi acasă, de către fiecare credincios

Ce sunt Paraclisele?

Sunt slujbe asemănătoare Acatistelor, prin care rugăm pe Sfânta Fecioară sau pe alţi sfinţi

să se facă solitori ai noştri pe lângă Dumnezeu, spre a ne izbăvi de necazuri şi nevoi.

(Cuvântul grecesc parav•lhsi" înseamnă invocare, chemare, rugăciune, mijlocire). Paraclisele

se citesc «la toata scârba sufletului şi la vreme de nevoie» (Ceaslovul).

Sunt alcătuite din rugăciunile începătoare obişnuite, urmate de tropare şi condace. Partea

de căpetenie o formează canonul complet de nouă ode sau cântari. După acesta se citeşte

Evanghelia şi se fac ectenii stăruitoare, ca la Litie.

În ceasloavele mai noi, avem două Paraclise către Prea Sfânta Născătoare de

Dumnezeu, iar în ceasloavele mai vechi se află Cinstitul Paraclis al Sfântului Mormânt589.

În biserici şi mai ales la mănăstiri slujba Paraclisului se împreună cu cea a Litiei, seara, în

ajunul sărbătorilor: Paraclisele se pot citi şi acasă, de fiecare credincios, ca şi Acatistele.