DRAGOSTEA CREŞTINĂ

DRAGOSTEA CREŞTINĂ

După credinţă şi nădejde, care este cea de a treia virtute teologica?

După ce am aflat ce este credinţa şi nădejdea, trebuie să ştim că pentru dobândirea

mântuirii şi fericirii veşnice, credinciosul, pe lângă credinţă şi nădejde, are neapărată trebuinţă

şi de dragoste, care este a treia şi cea mai mare virtute teologică.

Prin credinţă, credinciosul primeşte şi-şi însuşeşte adevărurile mântuitoare descoperite de

Dumnezeu şi propovăduite de sfânta noastră Biserică Ortodoxă; prin nădejde aşteaptă cu

deplină încredere ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire tot ce i-a făgăduit pentru mîntuirea sa;

prin dragoste însă el intră în cea mai strânsă comuniune de viaţă cu Dumnezeu. Îl

îmbrăţişează cu toate puterile sufletului său ţi-I împlineşte voia Sa cea atotsfântă, precum

citim în Sfânta Scriptură: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în

Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16).

 Ce este dragostea?

În înţeles larg, dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic

de dorit.

Această năzuinţă este sădită de Însuşi Dumnezeu în firea omului, la creare, şi de aceea se

numeşte dragoste firească.

În temeiul acestei năzuinţe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul

său, socotindu-L bunul său cel mai mare.

Dar cum, prin păcatul strămoşesc, firea omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu

dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mântuitorul:

„fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

De aceea, pentru mântuirea sa, creştinul are neapărată trebuinţă de dragoste care să

lucreze cu putere de sus, adică de dragostea suprafirească, de dragostea creştină sau de

dragostea ca virtute teologică.

Ce este dragostea creştină?

Dragostea creştină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în

sufletul creştinului, prin care acesta are năzuinţa adâncă şi curată către Dumnezeu, bunul său

cel mai înalt, doreşte din toate puterile sufletului unirea cu El şi are voinţa hotărâtă de a

împlini voia Lui atotsfântă, jertfind, în caz de nevoie, orice bun pământesc.

Dragostea creştină este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) şi este dată omului în dar, precum

spune Sfântul Apostol Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul

Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5).

Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul şi sufletul tuturor

virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în

viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei.

Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit „imn al

dragostei creştine”, pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către Corinteni:

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă

sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte,

şi orice ştiintă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic

nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea.

Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 1-3, 13).

Deci dragostea este mai presus de toată ştiinţa şi cunoştinţa, este mai mare chiar decât

celelalte două virtuţi teologice: credinţa şi nădejdea.

Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, căci credinţa „este lucrătoare prin dragoste”

(Gal. 5, 6), iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu.

Prin ce este dragostea mai mare decât celelalte virtuţi?

Dragostea este mai mare decât celelalte virtuţi: 1) prin izvorul ei, care este Dumnezeu.

Căci Dumnezeu fiind El însuşi „iubire” (I Ioan 4, 8), din nemărginită dragoste a creat lumea

cu toate făpturile din ea şi astfel iubirea s-a arătat mai întâi în lume şi sălăşluieşte în sufletul

omului de la început; 2) prin roadele şi puterea ei, căci „iubirea este împlinirea legii”

(Rom.13,10); şi 3) prin durata ei. Credinţa şi nădejdea lucrează numai în viaţa pământească.

În viaţa de după moarte ele vor fi împlinite, căci creştinul nu va mai avea nevoie să creadă în

Dumnezeu, pentru ca Îl va vedea, nici să nădăjduiască în El, pentru că Îl va avea. Dragostea

însă rămâne şi atunci; ea „nu piere niciodată” (I Cor. 13, 8), este veşnică, fiindcă Însuşi

Dumnezeu cel veşnic este iubire.

 Către cine trebuie să se îndrepte dragostea creştinului?

Dragostea creştinului trebuie să se îndrepte întâi către Dumnezeu, către poruncile şi legile

Sale; apoi către aproapele şi, în fine, către sine însuşi, căci aceasta este porunca

Mântuitorului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi

cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să

iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).

 Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu?

Creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu l-a iubit mai întâi pe el (I

Ioan 4,19) şi fiindcă Dumnezeu este Creatorul, Susţinătorul, Răscumpărătorul şi Binefăcătorul

său cel mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le dă, Dumnezeu nu cere în schimb decât

dragoste619.

Ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul?

Aceasta înseamnă că creştinul trebuie să-I închine lui Dumnezeu toate gândurile, toate

simţirile, doririle şi voirile sale, «să se mute cu toate puterile sufletului în Dumnezeu»620 şi în

întreaga sa viaţă să se ostenească a-I împlini voia, cu statornicie şi bucurie. Căci ce este mai

frumos şi mai dulce decât a iubi pe Dumnezeu, Care este veşnică frumuseţe, veşnică bunătate,

veşnică dragoste. Psalmistul spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8).

 Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe aproapele său?

Creştinul trebuie să iubească, apoi, pe aproapele său, care este orice om, ca pe sine însuşi,

fiindcă toţi oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi sunt fraţi între ei,

deopotrivă iubiţi de Dumnezeu, Care pentru mântuirea lor şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu, pe

Domnul nostru Iisus Hristos.

 Cum trebuie să fie adevărata dragoste creştină?

Adevărata dragoste creştină trebuie să fie: 1) Fiască, nu din teamă de pedeapsă, nici

pentru un folos oarecare; ci precum fiul îşi iubeşte părintele său, aşa să iubească şi creştinul pe

Dumnezeu, Care este Părintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1); 2) Deplină, adică să cuprindă,

cum s-a spus, toate puterile sufletului, încât tot ceea ce facem să fie spre slava lui Dumnezeu.

„De aceea, ori de mincaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să

le faceţi” (I Cor.10, 31); 3) Puternică şi statornică, mergând chiar până la moarte. Căci dacă

Dumnezeu, din dragoste faţă de oameni, Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru mântuirea lor,

apoi şi dragostea acestora faţă de Dumnezeu trebuie să fie fără de margini şi să nu se schimbe

niciodată. Sfântul Apostol Pavel spune

„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?

Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau

primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua; socotiţi amfost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela

Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile,

nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă

făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,

Domnul nostru” (Rom. 8, 35-39); 4) Vie şi lucrătoare, adică să pătrundă cu adevărat cugetul

şi voia creştinului şi să se arate prin fapte de binefacere faţă de cei din jurul său. Citim în

Sfânta Scriptură: „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3,

18); şi „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15) 

spune Mântuitorul. Înzestrată cu

astfel de însuşiri, de bună seamă ,dragostea produce roadele cele mai de preţ pentru sufletul şi

viaţa credinciosului