Biserica Ortodoxă Bârza SITE OFFICIAL: august 2013

sâmbătă, 31 august 2013

ÎNSUŞIRILE LUI DUMNEZEU

Ce înseamnă cuvintele: „Cred întru unul Dumnezeu”?

Aceste cuvinte au fost puse în Simbolul Credinţei pentru a risipi credinţa deşartă a

păgânilor, ca sunt mai mulţi dumnezei. Credinţa într-un singur Dumnezeu, sau monoteismul,

e susţinută de toţi Părinţii şi Scriitorii bisericeşti care s-au ocupat de acest adevăr

Care sunt însuşirile lui Dumnezeu?

– Dumnezeu este unul. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: „Totuşi, pentru noi este un

singur Dumnezeu-Tatăl, din Care sunt toate si noi întru El; şi un singur Domn Iisus Hristos,

prin Care sunt toate şi noi prin El” (I Cor. 8, 6). Dumnezeu este unul singur pentru că unul

singur e universul pe care l-a făcut76. Sf. Efrem zice: «Dacă nu e un singur Dumnezeu, nu e

Dumnezeu»77.

– Dumnezeu este Duh, cum o mărturiseşte Mântuitorul însuşi femeii samarinence:

„Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan

4, 24). «El e nematerial si netrupesc», spune Sf. Ioan Damaschin78. El e izvorul din care-şi ia

începutul toată firea înţelegătoare şi duhul79.

-Dumnezeu e simplu, adică necompus, fiindcă e nematerial. Firea Sa e necompusă şi

duhovnicească80. El nu admite nici un fel de adaos în Sine şi nu are ceva mai mare, sau mai

mic, în Sine81.

– Dumnezeu e neschimbător, cum ne-o arata Sf. Iacov prin cuvinele: „Părintele

luminilor, la Care nu e schimbare sau umbră de mutare” (1, 17).

– Dumnezeu este veşnic, cum ne încredinţează cuvintele Apocalipsei: „Sfânt, Sfânt,

Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine” (Apoc. 4, 8). El

e înainte de timp, pentru că timpul e de la El. Însuşirea Lui veşnica e că El este veşnic82.

– Dumnezeu e necuprins, pentru că este nesfârşit şi de nespus. Dumnezeu este nevăzut.

Cuvântul se adresează către El în tăcere, simţul se toceşte vrând să-L cerceteze, iar înţelegerea

se închirceşte vrând să-L îmbrăţişeze83

de mă voi coborâ în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimeneaţă şi mă voi

sălăşlui la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Ps.

138, 8-10). Fiind fără început şi fără sfârşit, Dumnezeu este atotprezent, pentru că nu El e în

altceva, că toate sunt în El. El e pretutindeni şi e în întregime pretutindeni84.

– Dumnezeu e atotputernic, cum ne încredinţează Sf. Evanghelie: „Cele ce nu sunt cu

putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Atotputernicia lui Dumnezeu

o susţin toţi Sf. Părinti, îndeosebi Aristide, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement

Alexandrinul, Sf. Chiril al Ierusalimului. Puterea lui Dumnezeu e nevăzută şi ascunde o mare

pătrundere şi simţire Duhului85.

– Dumnezeu e atotştiutor, cum ne spune Sf. Apostol Pavel: „O, adâncul bogăţiei şi al

înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercate judecăţile Lui se nepătrunse

căiele Lui!” (Rom. 11, 33). Ştiinţa lui Dumnezeu cunoaşte toate deodată: cele trecute, cele

prezente, cele viitoare. El cunoaşte totul din veci; El ştie înainte de facerea lumii ce se va

întâmpla până în ultimele clipe ale acesteia. Dumnezeu nu S-a sfătuit cu nimeni despre noi, în

momentul când am fost creaţi, pentru că El cunoştea rostul nostru înainte de facerea

pământului şi a veacurilor86. Prin prezenţa Sa, Dumnezeu nu ne obligă să facem cele

viitoare87. Dumnezeu ştie toate câte se vor întâmpla prin libera voinţă a oamenilor, dar această

preştiinţă nu nimiceşte liberul arbitru sau libera hotărâre88. Dumnezeu priveşte în inimi, ştie

toate şi aude toate89.

– Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: „Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi

pe cei cuvioşi ai Săi; (aceştia) în veac vor fi păziţi; iar cei fără-de-lege vor fi izgoniţi şi

seminţia celor necredincioşi va fi stârpită (Ps. 36, 28).

– Dumnezeu e bun, cum declară Însuşi Mântuitorul: „Nimeni nu este bun decât numai

unul Dumnezeu” (Matei 19, 19).

– Dumnezeu e iubire, cum ne încredinţează Sf. Apostol Ioan (I Ioan 4, 8 şi 16).

– Dumnezeu este lumină (I Ioan 1, 5).

– Dumnezeu este desăvârşit, după cuvântul Mântuitorului: „Fiţi dar desăvârşiţi,

precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). Dumnezeu e desăvârşit în

toate, egal şi asemenea cu Sine90. Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici naşterii, nici

întâmplării. El nu Se micşorează, nici nu creşte, ci e totdeauna acelaşi91.

Dacă Dumnezeu este Duh, de ce în Sf. Scriptură se vorbeşte despre inima, ochii,

urechile, mâinile lui Dumnezeu?

Sf. Scriptură ţine seama de firea limbii omeneşti, adică de felul ei de a-şi arăta

gândurile. Cuvintele de mai sus nu înfăţişează organe trupeşti, asemenea celor omeneşti, ci

anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel inima arată bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, ochii

şi urechile arată atotştiinţa Lui, iar mîinile, atotputernicia Lui. După cum chipul lui Dumnezeu

nu poate fi zugrăvit în mintea noastră, tot aşa nu poate fi vorba de organe trupeşti ale lui

Dumnezeu, căci după cuvântul unui Părinte al Bisericii: «El aude fără urechi, vorbeşte fără

gură, lucrează fără mâini, vede fără ochi»92.

Dacă Dumnezeu este peste tot locul, de ce se spune în Sf. Scriptură că El este în

ceruri sau în Biserică?

Dumnezeu este peste tot locul; dacă se zice că El este în mod deosebit în ceruri, este

pentru că prezenta Lui e mai vădită fiinţelor spirituale şi cerul închipuieşte sfinţenia; dacă se

vorbeşte de prezenta Lui deosebită în Biserică, este pentru că mai ales în Biserică împărteşeşte

El, prin Sf. Taine, harul Său sfinţitor.

joi, 29 august 2013

Sfintele Taine

285. Care este articolul al X-lea din Simbolul Credinţei?

Acest articol este:

«Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor».

286. De ce se vorbeşte despre Botez în Simbolul Credinţei?

Pentru că Botezul este uşa prin care omul intră în Biserică, el e cea dintâi dintre cele

şapte Sf. Taine.

287. Ce sunt Sfintele Taine?

Sfintele Taine sunt acele lucrări sau acte sfinte văzute, întemeiate de Hristos şi

săvârşite de Biserică prin episcopul şi preoţii ei, prin care se împărtăşeşte primitorului harul

dumnezeiesc, nevăzut, mântuitor. Sunt lucrări văzute, pentru că omul e trupesc, cum zice Sf.

Ioan Gură de Aur: «Dacă ar fi netrupesc, ţi-ar da aceste daruri aşa cum sunt, netrupeşti. Dar

fiindcă sufletul e împreunat cu trupul, cele duhovniceşti ţi le dă în semne supuse

simţurilor»248.

288. Cine e săvârşitorul Sfintelor Taine?

Ca izvor al Sf. Taine, Mântuitorul Hristos este şi săvârşitorul lor, prin mijlocirea

arhiereului şi a preotului. Ca unul Care e prezent fără întrerupere în Trupul Său tainic, adică în

Biserică, Hristos şi numai El este săvârşitorul Sf. Taine. Episcopul şi preotul nu sunt decât

organele văzute, sfinţite ale Arhiereului şi Preotului nevăzut Hristos, sunt iconomii Tainelor

xi Dumnezeu, cum zice Sf. Apostol Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca

slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1). Lucrul e atât de

adevărat, încât Sf. Taine îşi păstrează puterea, oricare ar fi viaţa preotului. Sf. Ioan Gură de

Aur zice: «Dacă harul ar căuta pretutindeni vrednicia, n-ar fi nici Botez, nici Trup al lui

Hristos, nici aducere înainte prin aceştia. Dar cum Dumnezeu obişnuieşte să lucreze şi prin cei

nedemni, harul Botezului nu e vătămat întru nimic de viaţa preotului»249.

289. Care e numărul Sfintelor Taine?

Sf. Taine sunt în număr de şapte: Botezul, Mirungerea, Pocăinţa, Îmşărtăşania, Preoţia,

Nunta şi Maslul. Acest număr e acela al darurilor Sf. Duh (Isaia 11, 2-3) şi răspunde

trebuinţelor duhovniceşti ale omului. „Naşterea duhovnicească” e dată prin Botez,

„creşterea”; prin Mirungere, „hrana”; prin Sf. Împărtăşanie; „puterea de a învăţa, sfinţi şi

conduce” (Matei 28, 19), prin Hirotonie sau Preoţie; „înnoirea morală”, prin pocăinţă;

„sfinţirea şi tăria legăturii căsătoriei”, prin Taina nunţii; „tămăduirea de bolile trupeşti şi

sufleteşti, precum şi iertarea păcatelor care le-au cauzat”, prin Maslu.

290. Ce este Botezul?

Botezul este acea Sf. Taină care, prin lucrarea văzută a întreitei cufundări în apă şi

chemarea Sf. Treimi, împărtăşeşte harul care şterge păcatul strămoşesc şi celelalte păcate şi

face pe cel ce o primeşte membru al Bisericii, născut la o viaţă nouă în Hristos, cum zice Sf.

Apostol Pavel: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos lisus ne-am botezat, întru moartea Lui neam

botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a

înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 3-4).

Botezul deschide împărăţia cerurilor celor ce-l primesc, după cuvântul Mântuitorului: „De nu

se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan

248 Sf.

291. De unde rezultă că Botezul este o Taină, şi nu un simbol?

Ştim din cuvintele Mântuitorului către Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi

din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). De aici rezultă că în

lucrarea văzută a cufundării în apă la Botez mai este şi o lucrare nevăzută a Sf. Duh, prin care

are loc o naştere din nou, sau, cum spune Sf. Apostol Pavel, o „înnoire a vieţii” (Rom. 6, 4;

Tit 3, 5). Sf. Apostol Petru arată tot atât de lămurit că Botezul se face „spre iertarea

păcatelor” (Fapte 2, 38), iertare care se dă prin curăţirea şi sfinţirea nevăzută a Sf. Duh.

292. Din ce rezultă trebuinţa de a se boteza toţi oamenii pentru ca să se

mântuiască?

Rezultă din următoarele:

1. Toţi oamenii sunt întinaţi de păcatul strămoşesc (Iov 14, 4; Ps. 50, 6; Rom. 5, 12;

Efes. 2, 3).

2. Cei întinaţi de acest păcat nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 15, 50;

Apoc. 21, 27).

3. Numai Botezul creştin, cu apă şi Duh, poate şterge acest păcat, făcând din omul vechi

făptură nouă, potrivit cuvântului Mântuitorului către Nicodim (Ioan 3, 3-7).

Deci, orice om are neapărată trebuinţă de Botezul cu apă şi Duh, spre a se putea mântui.

Aşa fiind, şi copiii trebuie botezaţi, pentru a nu-i lăsa lipsiţi de împreunarea cu Hristos şi

pentru a nu se întâmpla să moară necurăţiţi şi nemântuiţi.

293. Când a fost aşezată Sf. Taină a Botezului?

Sf. Taina a Botezului a fost aşezată de Mântuitorul după slăvita Sa înviere, prin porunca

dată Apostolilor şi, prin ei, Bisericii: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în

numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântlui Duh” (Matei 28, 19; Marcu 16, 15-16). Plinatatea

harului a fost dată numai după pogorârea Duhului Sfânt, la Cincizecime (Fapte 2, 1-5; 19, 6).

Deci de atunci s-a pus şi Botezul în lucrar

miercuri, 28 august 2013

DESPRE SFÂNTA LITURGHIE

Care este fapta şi dovada cea mai înaltă prin care omul cinsteşte şi preamăreşte

pe Dumnezeu?

Dintre toate actele noastre de cult prin care cinstim şi preamărim pe Dumnezeu cel mai

desăvârşit este sacrificiul sau jertfa.

Ce este jertfa?

Jertfa este dăruirea plină de iubire şi evlavie a unui obiect în cinstea lui Dumnezeu. Prin

aceasta voim să arătăm că El, ca ziditor a toate, este stăpânul tuturor lucrurilor şi că noi, ca

făpturi ale Lui, atârnăm întru totul de El. Astfel Îi recunoaştem stăpânirea şi puterea şi

mărturisim datoria noastră de recunoştinţă şi de iubire faţă de El, pentru toate câte ne-a dat.

Este veche jertfă?

Este tot atât de veche şi răspândită ca religia însăşi. Înclinaţia de a cinsti pe Dumnezeu

prin jertfă este sădită chiar în firea omului; de aceea găsim jertfa în toate religiile, la toate

popoarele şi în toate vremurile. Aducerea de jertfă începe chiar cu primii oameni, şi anume cu

jertfa lui Cain şi Abel, despre care ne mărturiseşte prima carte a Sfintei Scripturi: „Dar după

un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pâmântului. Şi a adus şi Abel din cele

întâi născute ale oilor sale şi din grăsinea lor” (Fac. 4, 3-4).

născute ale oilor sale şi din grăsinea lor” (Fac. 4, 3-4).

Îndeosebi la evrei, jertfele au fost orânduite de Dumnezeu însusi, prin Moise, care a

întocmit cu de-amănuntul atât felul sau materia jertfelor, cât şi timpul şi rânduiala sau chipul

în care trebuiau aduse. Acestea le găsim descrise mai ales în cartea a treia a Sfintei Scripturi,

numita Levitic, sau Cartea Preoţilor, scrisă de Moise.

Noi, creştinii, aducem jertfă lui Dumnezeu?

Da.

Care este această jertfă?

Sfânta Euharistie, adică însusi Sfântul Trup si Sânge al Domnului.

Cum se numeste slujba în timpul căreia se pregăteşte

şi se aduce jertfa Sfintei Euharistii?

Sfinta Liturghie.

Cine a întemeiat Sfânta Liturghie? Sau cine ne-a învăţat şi ne-a poruncit s-o

săvârşim?

Mântuitorul însuşi.

Când şi cum?

În ajunul morţii Sale pe cruce, adică Joi seara, la Cina cea de Taină. Serbând atunci

Paştele, împreună cu ucenicii Săi, „Iisus luând pâine şi binecuvântând a frânt şi a dat mulţumind, le-a dat lor zicând: „Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu al Legii

celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”” (Matei 26, 26-28; Marcu 14,

22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-25).

În locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sânge de ţapi şi de viţei (vezi Ieş. 24, 18),

Mântuitorul întemeiază o Lege nouă, sau un legământ nou între Dumnezeu şi oameni,

pecetluindu-l cu însuşi Trupul şi Sângele Său pe Golgota. Mântuitorul le dădea Sfinţilor Săi

Apostoli, la Cină, sub forma nesângeroasă a pâinii şi vinului, această jertfă pe care trebuiau să

o aducă de atunci înainte Ucenicii Săi, după porunca Sa: „Aceasta să faceţi întru pomenirea

Mea!” (Luca 22, 19 şi I Cor. 11, 24 şi 25). Prin aceste cuvinte El rânduieşte pe Apostolii Săi

drept arhierei sau preoţi slujitori ai jertfei celei noi, întemeiată atunci de El.

Urmând porunca Domnului şi Învăţătorului lor iubit, Sfinţii Apostoli şi mai apoi

ucenicii lor săvârşeau zilnic Jertfa Mântuitorului spre neîntrerupta aducere aminte de El. Ei

făceau întocmai ca Domnul, Care, la Cină, înainte de a frânge şi a împărţi pâinea, a

binecuvântat, iar când le-a întins paharul, a mulţumit (lui Dumnezeu-Tatăl) (Matei 26, 27;

Marcu 14, 22-23; Luca 22, 17-18 şi I Cor. 11, 23 ş.u.). Adunându-se deci pentru rugăciune,

Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor mulţumeau şi se rugau îndelung ca Domnul să prefacă pâinea şi

vinul de pe masa lor în însuşi Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge, cu care apoi se

împărtăşeau. Acelaşi lucru au făcut mai târziu şi urmaţii sfinţiţi şi legiuiţi ai Sfânţilor

Apostoli, adică arhiereii şi preoţii, căror ei le-au împărăşit harul dumnezeiesc de a săvârşi

această Sfântă taină.Astfel a luat naştere o rânduială de slujbă sfântă, cunoscută la început sub diferite

numiri, ca: frângerea pâinii (Fapte 2, 42), Masa sau Cina Domnului (I Cor. 10, 16),

Euharistie (mulţumire). Mai pe urmă, această sfântă slujbă a primit numele de Liturghie, sub

care o cunoaştem azi şi care înseamnă: lucrare sau slujbă publică, obştească, rânduială şi

săvârşită spre folosul tuturor.

Ce este, prin urmare, Sfânta Liturghie?

Este o Rânduială de sinte rugăciuni, în timpul căror se săvâşeşte şi se aduce jertfa fără

de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină şi încredinţată de

El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de aceştia, urmaşilor lor sinţiţi (arhierei şi preoţi), pentru a fi

săvârşită de-a-pururea în Biserica creştină, spre pomenirea Lui şi spre ieratrea păcatelor

membrilor Bisericii Lui.

Cine poate săvârşi slujba Sfintei Liturighii?

Numai arhiereii şi preoţii cu hirotonie legală, adică sfinţiţi şi aşezaţi după rânduiala

canonică a Bisericii. Cei caterisiţi sau îndepărtaţi din slujbă şi cei vinovaţi de păcate grele nu

mai pot liturghisi460. Diaconul nu poate sluji singur, ci totdeauna numai cu preotul.

În afară de preotul săvârşitor al Sfintei Jertfe, pentru săvârşirea Sfintei Liturghii mai

trebuie neapărat cel puţin un cântăreţ care să dea răspunsurile la strană şi să ajute pe preot în

anumite momente ale slujbei. Acesta conduce în cântările Sfintei Liturghii pe credincioşii care

iau parte la slujbă.

Unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie?

sfântă, adică în Sfântul Altar. Numai în cazuri cu totul excepţionale, ca de pildă pe câmpul de

luptă, şi numia cu învoirea episcopului locului461 Sfânta Liturghie se poate săvârşi şi în afară

de biserică, într-o casă sau într-un loc curat, pe o masă pe care se întinde Sfântul Antimis. Fără

de el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie nici în biserica462, unde stă totdeauna pe Sfânta

Masă; şi nici în afară de biserică463

marți, 27 august 2013

FAMILIA

Ce este familia?

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, familia este un aşezământ dumnezeiesc şi

temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat şi

femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţa sfântului altar. Această legătură răsare din

imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa

şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efes. 5, 31).

Cea dintâi familie s-a întemeiat în rai, având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu. „Şi

a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul Lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut

barbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creşteti şi va înmulţiţi şi umpleţi

pământul” (Fac.1, 27-28).

Care sunt însuşirile familiei creştine?

Însuşirile familiei creştine se desprind din învăţătura sfintei Biserici despre căsătorie şi

sunt:

1) Unitatea şi egalitatea. Familia trebuie să fie întemeiată prin legătura dintre un singur

bărbat şi o singură femeie. „Fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă

bărbatul său” (I Cor. 7, 2).

Sfânta noastră Biserică nu îngăduie legătura dintre bărbat şi mai multe femei, căci aceasta

înjoseşte femeia. În familia creştină femeia este soţie, adică tovarăşa de viaţă şi împreunălucrătoare

cu bărbatul, în toate. Creştinismul a ridicat femeia din starea de injosire faţă de

bărbat, în care se găsea mai înainte, şi a aşezat-o în toată vrednicia ei de fiinţă creată „după

chipul lui Dumnezeu”, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai este parte bărbătească

şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28).

Astfel, creştinismul a arătat pentru prima dată că femeii i se cuvine aceeaşi preţuire ca şi

bărbatului. Numai mult mai târziu, orânduielile omeneşti i-au recunoscut şi ele femeii drepturi

şi îndreptăţiri alături de bărbat.

2) Dragostea şi buna învoire dintre soţi. Când sila, sau alte pricini, ca de exemplu averea,

duc la întemeierea unei familii, atunci rareori traiul între soţi este fericit.

3) Curăţia. Soţii să nu fie în apropiata înrudire trupească şi sufletească. Prin canoanele

sale, sfânta noastră Biserică a stabilit gradele de rudenie, care fac cu neputinţă încheierea

căsătoriei.

4) Sfinţenia. Familia trebuie să fie binecuvântată prin Taina Sfintei Cununii. Sfântul

Apostol Pavel numeşte căsătoria, prin care se înfiinţează familia, Taina mare, dar nu altfel, ci

numai dacă ea este întemeiată, în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32). Pentru însemnătatea pe

care familia o are în viaţa de obşte, binecuvântarea dumnezeiască este de neapărată trebuinţă.

5) Trăinicia. Căsătoria să fie pentru toată viaţa, căci: „Ce a împreunat Dumnezeu, omul

să nu despartă” (Matei 19, 6). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Celor ce sunt căsătoriţi le

poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat. Iar dacă s-a despărţit, să

rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia”

(I Cor. 7,10-11). În afară de moartea trupească, sfânta Biserică îngăduie desfacerea legăturii

dintre soţi (divorţul) numai din pricini morale asemănătoare morţii trupeşti, cum sunt:

necredincioşia (adulterul), sau alte legături trupeşti neîngăduite (Matei 19, 9).

Sfânta noastră Biserică îngăduie recăsătorirea soţilor văduvi.

Care este scopul familiei?

După învăţătura sfintei noastre Biserici, scopul familiei este:

Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă

250

1) Naşterea de copii, spre înmultirea neamului omenesc şi a credincioşilor sfintei

Biserici;

2) Ajutorarea soţilor întreolaltă, pentru uşurarea vieţii;

3) Ocrotirea moralităţii soţilor

Care este însemnătatea familiei pentru viaţă?

S-a mai spus că omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte), adică pentru a trăi

împreună cu semenii săi: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i

facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2,18). Cea dintâi formă a vieţii de obşte este tocmai

familia. Pe familie se întemeiază apoi toate celelalte forme de viaţă obştească.

Dar familia nu este numai simburele din care cre te obştea (societatea) omenească, ci ea

este şi cel dintâi aşezământ de creâtere morală a omului, neapărat necesar pentru bunăstarea

societăţii. Familia este rasadniţa de virtuţi şi izvor de întărire morală. În sânul ei îşi primeşte

copilul primele îndrumări de viaţă, care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna. Căci,

dacă temelia bunei creşteri a copilului este dragostea şi întelegerea firii sale, lucrul acesta se

face mai întâi şi cel mai bine în familie. Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor în măsura

cea mai mare şi numai ei au prilej potrivit şi îndelungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil

al lor.

Pentru a-şi putea îndeplini cum se cuvine lucrarea ei, de a creşte oameni cinstiţi în orice

privinţă, familia creştină trebuie să se călăuzească după îndrumările morale sănătoase care se

găsesc în învăţătura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, păstrătoarea adevărurilor veşnice.

SURSA

luni, 26 august 2013

Depărtarea de Dumnezeu este iad

Cu cat se departeaza cineva de Dumnezeu, cu atat lucrurile se complica mai mult. Se poate ca cineva sa nu aiba nimic, dar daca il are pe Dumnezeu, nu doreste nimic.

Asta e ! Iar daca Ie are pe toate, si nu II are pe Dumnezeu, este chinuit inlauntrul sau. De aceea, fiecare pe cat poate, sa se apropie de Dumnezeu.Numai langa Dumnezeu afla omul bucuria cea adevarata si vesnica. Ne otravim viata atunci cand traim departe de dulcele Iisus. Cand omul, din om vechi devine om nou, fiu de imparat, se hraneste cu desfatarea dumnezeiasca, cu dulceata cereasca si simte veselia paradisiaca, simte adica intr-o masura bucuria raiului. De la bucuria cea mica paradisiaca, inainteaza, zilnic, catre cea mai mare si se intreaba daca exista ceva mai inalt in rai decat aceea pe care o traieste aici. Starea in care traieste este astfel, incat nu poate face nici o lucrare. Genunchii i se topesc ca lumanarile de acea dumnezeiasca fierbinteala si dulceata, inima lui salta si e gata sa sparga tatmadul, ca sa plece, pentru ca pamantui si lucrurile pamantesti i se par lucruri zadarnice.

La inceput omul avea comuniune cu Dumnezeu.

Dupa aceea, insa, cand s-a departat de harul lui Dumnezeu, a fost ca unul care, dupa ce traise in palat, s-a aflat pentru totdeauna afara de el, pe care il vedea numai de departe si plangea. Precum copilul sufera cand se departeaza de mama lui, tot asa si omul sufera si se chinuieste cand se departeaza de Dumnezeu.

Departarea omului de Dumnezeu este iad. Diavolul a izbutit sa indeparteze atat de mult pe oameni de Dumnezeu, incat au ajuns la punctul sa se inchine la statui si sa-si jertfeasca pe copiii lor acestor statui. Infricosator! Si unde gasesc diavolii atatia zei ? Zeul Hamos! ... Numai numele sa-l auzi si iti ajunge. Insa cel mai chinuit este diavolul, pentru ca este cel mai departat de Dumnezeu, de dragoste. Si cand pleaca dragostea, acolo ramane iadul. Potrivnica dragostei ce este ? Rautatea, rautatea care este una cu chinuirea.

Unul care este departat de Dumnezeu, primeste inraurirea diavoleasca. In timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primeste harul dumnezeiesc. Cine are harul lui Dumnezeu, i se va da si altul. Iar cel ce are putin si dispretuieste, i se va lua si acesta (Lc. 19,26). Harul lui Dumnezeu lipseste de la oamenii contemporani, pentru ca prin pacat au murit izgonind si putinul pe care il aveau. Si cand pleaca harul Dumnezeiesc, se napustesc toti diavolii inlauntrul omului.

Potrivit cu indepartarea lor de la Dumnezeu oamenii simt mahnire si in aceasta viata, iar in cealalta vor trai mahnirea cea vesnica. Pentru ca inca din viata aceasta gusta oricine, intr-o oarecare masura, potrivit cu cat traieste el in legatura cu voia lui Dumnezeu, o parte din bucuria raiului. Sau vom trai o parte a bucuriei raiului de aici si vom merge si noi in rai, sau vom trai o parte a iadului si - Doamne fereste! - vom merge in iad. Raiul e una cu facerea de bine. Iadul e una cu facerea de rau. Face cineva o facere de bine, simte bucurie. Face cineva o strambatate, sufera. Cu cat face mai mult bine, cu atat se bucura mai mult. Cu cat face mai mult rau, cu atat mai multa suferinta aduce sufletului sau. Hotul simte bucurie ? Nu simte nicidecum bucurie. In timp ce acela ce face binele simte bucurie. Daca afla cineva ceva pe drum si-l tine spunandu-si ca e al lui, nu va avea odihna. Nu stie nici cui apartine, nici n-a nedreptatit pe cineva, nici nu-l fura (lucrul) si totusi nu afla odihna. Cu cat mai mult unul cand il fura. Chiar si cand cineva primeste, iarasi, nu simte bucuria ce-o simte atunci cand da. Cum sa simta bucurie cata vreme fura sau nedreptateste ? De aceea, vezi, oamenii facand nedreptate, ce fete au, cum se schimonosesc.

La ce stapan lucrezi de la acela vei lua si plata

Oamenii indepartati de Dumnezeu mereu sunt nemangaiati si de doua ori chinuiti. Cel ce nu crede in Dumnezeu si in viata viitoare, pe langa faptul ca ramane nemangaiat, isi osandeste si sufletul sau vesnic. La ce stapan lucrezi, de la acela vei lua si plata. Daca lucrezi la stapanul cel negru, iti face viata neagra inca de aici. Daca lucrezi pentru pacat, vei fi platit de diavolul. Daca lucrezi pentru virtute, vei fi platit de Hristos. Si cu cat vei lucra mai mult pentru Hristos, cu atat vei straluci mai mult si te vei veseli. Dar noi spunem: "E timp pierdut sa lucram pentru Hristos !". Insa aceasta este infricosator ! Sa nu recunoastem jertfa lui Hristos pentru om ! Hristos S-a rastignit ca sa ne elibereze de pacat, ca sa innoiasca tot neamul omenesc. Ce a facut Hristos pentru noi ? Si ce facem noi pentru Hristos ?

Lumea vrea sa pacatuiasca si Il vrea si pe Dumnezeu Bun. El sa ne ierte si noi sa pacatuim. Noi adica sa facem orice vrem si Acela sa ne ierte. Sa ne ierte mereu si noi... vioara noastra. Oamenii nu cred, de aceea dau navala la pacat. Tot raul de acolo incepe, de la necredinta. Nu cred in cealalta viata, prin urmare nu iau in considerare nimic. nedreptatesc, isi parasesc copiii... Se fac lucruri... pacate grele. Nici Sfintii Parinti n-au prevazut in Sfintele Canoane astfel de pacate - precum a spus Dumnezeu despre Sodoma si Gomora: "nu cred sa se faca astfel de pacate; sa merg sa vad ?" (Fac. 18, 21).

Daca oamenii nu se vor pocai, daca nu se vor intoarce la Dumnezeu isi vor pierde viata cea vesnica. Omul trebuie ajutat sa priceapa sensul profund al vietii, sa-si revina, sa simta mangaierea Dumnezeiasca. Scopul omului este si sa urce duhovniceste, nu numai sa nu pacatuiasca.

Cuv. Paisie Aghioratul
din "Cu durere si dragoste pentru omul contemporan"

sursa

vineri, 23 august 2013

Douăzeci de sfaturi pentru felul de comportare în Biserică

Înainte de a merge la Sfânta Biserică să fii împăcat cu toţi cu care te-ai certat.
Lasă şi tu din inimă şi iartă tuturor celor care ţi-au greşit.
Îmbracă-te într-o ţinută curată, dar modestă, ba chiar smerită, ştiind că nu mergi la teatru ci ca să te rogi lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu lacrimi pentru iertarea păcatelor tale.
Sileşte-te ca să duci un dar, măcar cât de mic: lumânări, tămâie curată şi un pomelnic pentru a fi pomenit tu şi toţi ai casei tale la Sfânta Liturghie;
Sileşte-te după putere ca să fii la Sfânta Biserică mai înainte de a începe slujba, ca să ai timp să te închini în linişte la Sfintele Icoane şi să poţi da din vreme şi pomelnicul spre pomenire;
Dacă din întâmplare ai sosit după începerea slujbei, apoi stai liniştit la locul tău ca să nu faci tulburare şi altora prin umblarea ta de colo până colo. Această sminteală este mai mare păcat decât binele ce vrei să-l faci. Pacea şi desăvârşita linişte este de absolută trebuinţă;
Stând în Biserică nu privi în dreapta şi în stânga, căci aceasta te sustrage de la gândirea spre Dumnezeu;
Vorbirea în Biserică e un păcat foarte mare. Nici nu te rogi şi împiedici şi pe alţii de a se ruga. De aceea starea ta în Biserică în loc să-ţi fie spre folos şi spre iertare, se va face ţie spre osândă şi păcat;
Urmăreşte cu mintea tot ce se citeşte şi se cântă şi repetă şi tu în minte rugăciunile, măcar cele mai însemnate;
Sileşte-te ca în timpul slubei să nu te abaţi cu mintea la nimic pământesc, pentru ca măcar două ceasuri din săptămână să trăieşti şi tu în adevărata reculegere şi rugăciune;
Când te închini, fă Semnul Crucii complet şi cu luare aminte. Făcând semnul Sfintei Cruci în batjocoră, înseamnă să batjocoreşti pe Stăpânul ei în numele căruia te închini. Mai de folos e să faci Cruce o dată cum se cuvine, decât să fluturi de mai multe ori cu mâna fără să ştii nici tu, nici alţii ce voieşti să faci. Prin aceasta vei stârni râsul celor care te văd, făcând sminteală altora şi ţie îţi va fi spre păcat;
Ascultă cu luare aminte toată slujba până la sfârşit. Numai aşa ţi-ai făcut datoria deplină către sufletul tău. După cum dai hrană îndestulată coprpului tău toată săptămâna, dă şi sufletului tău măcar o dată să se sature de cuvântul lui Dumnezeu cel dătător de viaţă;
Sfânta Evanghelie, Apostolul, Cazania şi predica ascultă-le cu luare aminte în aşa fel, încât să poţi spune şi tu altora despre folosul şi învăţătura ce ai luat din cuprinsul lor;
Când se împarte Sfânta Anaforă, închină-te şi pe la Sfintele Icoane cu toată credinţa şi smerenia cuvenită;
Când te închini la Sfintele Icoane, sărută chipul Sfântului la picioare, sau cel mult mâinile, dar nu la faţă;
Plecând de la Biserică mergi acasă, ferindu-te de a te abate pe la baruri sau locuri unde se face vorbăraie şi vorbe nefolositoare;
După ce stai la masă şi te odihneşti puţin, apoi citeşte cărţi moral-religioase şi meditează şi te roagă. Povăţuieşte pe toţi ai casei spre cele sufleteşti;
Dacă ai de unde, cercetează şi bucură pe cei săraci prin milostenie, cu bani cu bucate şi haine, din toate darurile ce ţi-a dat ţie Bunul Dumnezeu. Asemenea şi cu cuvinte bune povăţuieşte pe cei neştiutori pe calea Domnului;
Dacă vei serba Duminicile şi Sărbătorile în acest fel, apoi vei avea pe Dumnezeu cu tine şi-ţi va ajuta şi te va binecuvânta în toate activităţile tale şi te va bucura în toată viaţa ta cu îndestulare, cu sănătate şi cu tot binele;
Dacă vei petrece viaţa ta aşa creştineşte, apoi la sfârşitul vieţii vei dobândi fericirea cea veşnică şi cerească deplină pe care Dumnezeu a pregătit-o tuturor celor ce-l ascultă pe Dânsul.

Scopul vieţii tuturor creştinilor este mântuirea sufletului, şi dacă o va dobândi, destul va fi. În acest caz, viaţa aceasta va fi spre mărire şi fericire veşnică, iar nu spre judecată şi osândă.
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă" (Matei 6,33)"
Fii credincios lui Dumnezeu şi Bisericii sale cât vei trăi şi vei avea în viaţa aceasta tot binele, iar în cealaltă, vei dobândi Comuniunea cu Dumnezeu.

sursa

joi, 22 august 2013

Mersul la Biserică

Cred si marturisesc ca fiecare din noi am trait clipe in care vroiam sa mergem la Biserica si n-am reusit din anumite motive, mai mult sau mai putin serioase.

Bineinteles ca nu poate fi considerat un pacat. Ceea ce ma intristeaza este faptul ca din ce in ce mai multi oameni incep sa puna la indoiala rostul mersului la Biserica sau mai mult decat atat, pun la indoiala folosul lui.

Biserica nu este numai Templul lui Dumnezeu, locul in care se savarsesc Sfintele Taine; ci si locul in care se da iertare de pacate dupa cum spunea Sfantul Ioan Hrisostom: "Aici nu se trage la raspundere, ci se da iertare pacatelor".

Exista inca doua aspecte.

Biserica- Scoala?

In primul rand, putem spune ca este si o scoala, nu numai pentru ca ne invata sa fim oameni (in limba greaca cuvantul om "ανθρωπος", este cuvant compus din «ανω»-ano= «sus» si «θρωσκω» throsko= privesc; deci traducerea este «privesc in sus») invatand sa privesc in sus catre Tatal Ceresc; dar si pentru ca ne pune legatura cu cele doua poluri intre care ne miscam: Dumnezeu si omul de langa noi. Nu in ultimul rand si mai presus de toate ne invata sa iubim!...

Este locul in care invatam sa traim cu adevarat, in clipa in care urmam pe Hristos Mantuitorul spunand: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata..”. Deci mergand pe "calea" unde vom afla "Adevarul", vom castiga "Viata".

Este greu sa vezi progresul dupa o zi de scoala, dupa o singura lectie facuta si fara teme pentru acasa de rezolvat. Dupa ce urmezi toate clasele poti spune ca esti cat de cat pregatit pentru viata. Nimic nu este in zadar atata vreme cat il facem din tot sufletul.

Ca de obicei, exista o istorioara plina de talc in Pateric: "Era odata un frate de Manastire ce se plangea din ce in ce mai mult, ca nu vede niciun folos pentru el sa ramana, ba din contra, l-ar ajuta sa parasesca comunitatea monahala si sa se intoarca-n lume.

Ca sa se impace cu el insusi, merge la un batran si-i spune:

- Parinte, am incercat sa fiu un bun crestin, am avut ravna la inceput si am ajuns pana aici. Acum insa nu numai ca am obosit, dar nu vad niciun progres! Ci din contra, am ajuns la concluzia ca-mi pierd timpul…

Batranul il priveste cu blandete si-I spune:

- Vrei sa faci ceva pentru mine inainte de a pleca?

- O sa incerc, raspunse fratele.

- La noi in magazin dupa usa se afla un butoi. Iti voi da o sita de-a mea ruginita si vreau sa te rog ca mergand la rau in fiecare zi sa iei si apa cu sita. Ca trebuie sa umplem butoiul cu apa. Accepti?

- Da, zise tanarul gandindu-se totusi ca nu este nici o sansa sa reuseasca sa stranga apa. Dar curios fiind, a acceptat.

Dupa o luna de zile in care a mers in fiecare zi la rau si a carat apa cu sita, deznadajduit merge la batran sa-l instiinteze ca in zadar s-a straduit, in butoi nu era apa!

- Parinte, iertati. In zadar m-am ostenit! Ca si pana acum dealtfel…in butoi nu e apa!

Batranul calm si senin il intreaba:

- Sita ai adus-o?

- Da. De ce?

- Bine butoiul nu l-ai umplut, dar sita cum este?

Si fratele ramane uimit…

- E curata!!!

- Asa si noi-continua batranul- mergand la biserica continuu, ne curatam pe noi prin Harul Duhului Sfant impartasit prin slujbe. Nu putem strange nimic, caci in mintea noastra nu incape Taina Credintei; faptul ca nu putem pastra Harul nu inseamna ca nu ne invata ceva, nu ne curateste".

Biserica- Spital?

In acelasi timp, poate fi si spital.

Intr-una dintre vizite facute de Mantuitorul ca invitat la un ospat, fariseii Il judecau pentru comportamentul avut, iar El le spune : "Nu am venit sa-i chem la pocainta pe cei drepti, ci pentru cei pacatosi… nu au nevoie de doctor cei sanatosi, ci cei bolnavi…".

Asa si noi, care ne simtim bolnavi sufleteste si trupeste, dam ascultare cuvantului Lui si ne indreptam catre locul in care ne putem vindeca si invatam sa ne tratam duhovniceste. Iar ca tratamentul sa dea rezultate este nevoie sa-l facem ceva timp. Nu cred ca exista doctor care sa te vindece de la prima vizita, sau cu o singura pastila…

Din pacate auzim cate odata "...a, nu-i nevoie sa merg si eu ca mi-am trimis nevasta! Sau copilul…". E bine si asa, dar cand ai temperatura tot la fel trimitem pe ceilalti? Sau mergem noi de frica sa nu ne fie si mai rau, sa ne insanatosim…?!

Nadajduiesc ca sunt putini cei ce se simt sanatosi si nu au nevoie de tratament duhovnicesc, dar noi ceilalti sa continuam tratamentul prin lectiile luate din slujbele savarsite in Biserica".

Arhim. Siluan Visan

sursa