La colindat

Despre iubirea de aproapele

Despre iubirea de aproapele

Ce poate fi mai minunat, mai desfatator decat iubirea de aproapele ?
A iubi este o fericire, a ura este un chin.
Toata Legea si prooroci, stau in iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele (Mt. 22,
40).
Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu, caci Hristos a
binevoit a se imbraca tainic in fiecare aproape al nostru, iar in Hristos este Dumnezeu ( 1
Ioan).
Sa nu crezi, preaiubite frate, ca porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiata
inimii noastre cazute: porunca este duhovniceasca, iar pe inima noastra au pus stapanire
trupul si sangele; porunca este noua, iar inima noastra - veche.
Iubirea noastra fireasca a fost vatamata de cadere; ea trebuie omorata - Hristos o
porunceste - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfanta catre aproapele, iubire in
Hristos.
Insusirile omului nou trebuie sa fie toate noi; nici o insusire veche nu i se potriveste.
Inaintea Evangheliei nu are nici un pret iubirea aparuta din miscarea sangelui si din
simtirile trupesti. Si ce pret poate sa aiba aceasta, atunci cand ea jura, cu sangele aprins, sa-si
puna sufletul pentru Domnul, iar peste cateva ceasuri, atunci cand sangele s-a racit, se jura ca
nu-L cunoaste ? (Mt. 26, 33, 35, 74).
Evanghelia leapada iubirea ce atarna de miscarea sangelui, de simtirile inimii trupesti.
Ea spune: "Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie.
Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa si pe nora de soacra sa. Si
dusmanii omului vor fi casnicii lui". (Mt. 10, 34, 35, 36).
Caderea a supus inima stapanirii sangelui si, prin mijlocirea sangelui, stapanirii
stapanitorului acestui veac. Evanghelia slobozeste inima din aceasta robie, din aceasta

silnicie, si o aduce sub calauzirea Sfantului Duh
Sfantul Duh ne invata sa iubim pe aproapele in chip sfant.
Iubirea aprinsa, hranita de Sfantul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii
firesti, trupesti, stricate de caderea in pacat. (Scara. Cuvantul 15, cap. 3)."Cel ce spune ca
poate avea amandoua aceste iubiri se amageste pe sine insusi", a spus Sfantul Ioan Scararul

(Cuvantul 3, cap.l6).
In ce cadere se afla firea noastra ! Cel care prin fire e in stare de a-si iubi cu aprindere
aproapele, trebuie sa-si dea o silinta neobisnuita sa-1 iubeasca asa cum porunceste
Evanghelia.
Cea mai inflacarata iubire fireasca se preface cu usurinta in dezgust, in ura
neimpacata. (2 Imp. 13,15). Oamenii si-au aratat dragostea fireasca si cu pumnalul. Ce plina
de rani e iubirea noastra cea fireasca ! Ce rana adanca e pe trupul ei - impatimirea ! Inima
stapanita de impatimire e gata de orice nedreptate, de orice nelegiuire, numai de si-ar
indestula iubirea ei bolnavicioasa.
"Cantarul stramb este uraciune inaintea Domnului, iar cantarirea dreapta este placuta
Lui" (Pilde 1 1, 1 ). Iubirea fireasca aduce doar cele pamantesti celui iubit al sau; la cele
ceresti ea nici nu se gandeste.
Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca Duhul cere
rastignirea trupului. Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca se
gaseste sub carmuirea duhului viclean, duhului necurat si pierdut.
Sa ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, sa ne privim in aceasta oglinda !
Privindu-ne in ea, sa lepadam hainele cele vechi in care ne-a imbracat caderea si sa ne
impodobim cu vesmantul cel nou pe care ni 1-a pregatit Dumnezeu.
Vesmantul cel nou este Hristos. "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si
imbracat". (Gal. 3, 27). "Va veti imbraca cu putere de sus" ( Lc. 24, 49), a spus Domnul
despre acest vesmant. Crestinii se imbraca in insusirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului
Duh.
Pentru crestin este cu putinta sa imbrace acest vesmant. "Imbracati-va in Domnul
nostru Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Rom. 13, 14), spune Apostolul.
Mai intai, lasandu-se calauzit de Evanghelie, leapada vrajba, mania, osandirea si toate cele ce
lucreaza de-a dreptul impotriva iubirii.
Evanghelia porunceste sa ne rugam pentru vrajmasi, sa binecuvantam pe cei ce ne
blesteama, sa facem bine celor ce ne urasc, sa iertam aproapelui orice ar face impotriva
noastra.
Tu, cela ce vrei sa urmezi lui Hristos, straduieste-te sa plinesti cu fapta toate aceste
porunci. Nu e defel deajuns sa citim doar, cu multumire, poruncile evanghelice, si sa ne
minunam de inalta duhovnicie pe care acestea o cuprind in sine. Din pacate, multi se
multumesc cu asta. Atunci cand vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu
indaratnicie se vor impotrivi la aceasta stapanii inimii tale. Acesti stapani sunt starea ta trupeasca,
in care te afli supus trupului si sangelui, si duhurile cazute, a caror tara supusa este
starea trupeasca a omului.
Cugetarea trupeasca, dreptatea ei si dreptatea duhurilor cazute iti pretind sa nu te
lepezi de cinstea in care te afli si de celelalte foloase pamantesti, iti pretind sa le aperi. Tu,
insa, poarta cu barbatie razboiul cel nevazut dus de Evanghelie, dus de Domnul Insusi.
Jertfeste tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fara acesta jertfa nu vei putea fi plinitor
al lor. Domnul a zis ucenicilor Sai: "Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de
sine". (Mt. 16, 34).
Atunci cand Domnul este cu tine - sa crezi in izbanda: Domnul nu poate sa nu fie
biruitor. Cere biruinta de la Domnul, cere-o cu rugaciune si plans statornic. Si va veni pe
neasteptate lucrarea harului in inima ta: deodata vei simti prea desfatata incantare a iubirii
duhovnicesti fata de vrajmasi. Inca mai ai de luptat ! Inca trebuie sa faci dovada de barbatie !
Uita-te la lucrurile pe care le iubesti: iti plac foarte mult ? S-a legat foarte tare de ele inima ta
Leapada-te de ele.
Domnul cere de la tine aceasta lepadare, El, Care a asezat legea iubirii nu ca sa te
lipseasca pe tine de iubire si de cele iubite, ci ca tu, lepadand iubirea trupeasca, sa primesti
iubirea duhovniceasca, neprihanita, sfanta, care este cea mai mare fericire.
Cela ce a simtit iubirea duhovniceasca va cauta cu scarba la dragostea trupeasca, va
privi la ea ca la o schimonosire hada a iubirii. Intrebi cum sa te lepezi de cele ce le iubesti,
caci ele au prins, parca, radacini in inima ta ? Spune despre ele lui Dumnezeu: "Acestea,
Doamne, sunt ale Tale, iar eu cine sunt ? Zidire neputincioasa, care nu are nici o
insemnatate".
"Astazi, inca mai calatoresc pe pamant, inca mai pot fi de folos cu ceva celor iubiti ai
mei; maine, poate, voi pieri de pe fata pamantului, si nu voi mai fi nimic pentru ei !".
"Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgandu-ma in chip silnic
de cei pe care ii socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei;
intre mine si ei era o oarecare legatura; amagindu-ma cu aceasta legatura, eu ii numeam, ii
socoteam ai mei. Daca ar fi fost cu adevarat ai mei, ar fi ramas ai mei pentru totdeauna".
"Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumnezeul si Stapanul lor. Ceea ce este al Tau Iti
dau, Doamne al meu: acestea mi le-am insusit pe nedrept si in zadar"
Pentru ei este lucru mai de nadejde sa fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Vesnic,
PretutindeneaFiitor, Atotputernic, cu nemarginire Bun. Pentru cel care este al Sau, El este Cel
mai credincios, Cel mai de nadejde Ajutator si Acoperitor.
Dumnezeu da omului cele ale Sale: si pentru om oamenii devin "ai sai", vremelnic
dupa trup, vesnic dupa duh, atunci cand Dumnezeu binevoieste sa dea omului acest dar.
Adevarata iubire de aproapele se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu, "Ca toti sa fie una", a
strigat Mantuitorul lumii catre Parintele Sau, "dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru
Tine, asa si acestia in Noi sa fie una" (In. 17, 21 ).
Smerenia si incredintarea in voia lui Dumnezeu omoara implinirea trupeasca.
Aceasta inseamna ca cea din urma traieste prin parerea de sine si necredinta.
Fa pentru cei pe care ii iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit;
dar totdeauna sa ii incredintezi lui Dumnezeu - si iubirea ta oarba, trupeasca, nesocotita
se va preface, incetul cu incetul, intr-o iubire duhovniceasca, intelegatoare, sfanta.
Iar daca iubirea ta este o impatimire ce se impotriveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o
uraciune. Atunci cand inima ta nu este libera, acesta este un semn al impatimirii. Atunci cand
inima ta este inrobita, acesta este semnul patimii nebunesti, pacatoase. Iubirea sfanta este
curata, libera, intreaga in Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfantului Duh, care lucreaza in inima
in masura curatirii acesteia.
Lepadand vrajba, lepadand patimirea, lepadandu-te de iubirea trupeasca, afla iubirea
duhovniceasca; "fereste-te de rau si fa bine" (Ps. 33, 13).
Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu - cinstire care sa fie in sufletul tau,
nevazuta pentru ceilalti, descoperita doar constiintei tale. Faptele pe care le savarsesti sa fie,
in chip tainic, pe potriva starii tale sufletesti.
Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la varsta, fara sa faci deosebire intre barbat si
femeie, fara sa te uiti la rangul pe care-1 are in lume - si iubirea sfanta va incepe, treptat, sa se
faca aratata in inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul si sangele, nu inraurirea
simturilor, ci Dumnezeu.
Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au
primit-o cand au fost ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, in vapaia cea cumplita a iadului, si
acolo sunt dator sa il cinstesc.
Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul ! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo
potrivit judecatii lui Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui
Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe mine insumi de iad.
Da cinstire si orbului, si leprosului si celui bolnav la minte, si pruncului de tata, si
raufacatorului, si paganului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si
neajunsurile lor ! Ia seama la tine insuti, ca sa nu sufere un neajuns iubirea ta In crestin, sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra, si inca va mai spune
atunci cand se va hotara soarta noastra in vesnicie: "Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati
ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut". (Mt. 25, 40).
Atunci cand ai de-a face cu aproapele sa ai in minte acest cuvant evanghelic si te vei face
tainuitor al iubirii de aproapele. Tainuitorul iubirii de aproapele intra prin ea in iubirea de
Dumnezeu.
Dar daca socoti ca il iubesti pe Dumnezeu, iar in inima ta traieste un simtamant de
neplacere fie si fata de un singur om, sa stii ca te afli intr-o vesnica amagire de sine.
"Daca zice cineva:", graieste Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, "- iubesc pe
Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este... Aceasta porunca avem de la El, ca cine
iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau". ( 1 In. 4, 20, 21 ).
A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele este semnul innoirii sufletului prin
Sfantul Duh. "Noi stim ca am trecut din moarte la viata", graieste iarasi Cuvantatorul de
Dumnezeu, "pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte". ( 1 In.
3, 14).
Desavarsirea crestina sta in desavarsita iubire de aproapele. Desavarsita iubire de
aproapele sta in iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavarsire, intru care nu este sfarsit
sporirii. Cresterea in iubirea de Dumnezeu este nesfarsita, pentru ca iubirea este Nesfarsitul
Dumnezeu. ( 1 In. 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate ! Cauta
sa sporesti in tine iubirea duhovniceasca de aproapele: intrand in ea, vei intra in iubirea de
Dumnezeu, pe portile invierii, pe portile Imparatiei Cerurilor. Amin

Sfântul Ignatie Briancianinov

DRAGOSTEA CREŞTINĂ

DRAGOSTEA CREŞTINĂ

După credinţă şi nădejde, care este cea de a treia virtute teologica?

După ce am aflat ce este credinţa şi nădejdea, trebuie să ştim că pentru dobândirea

mântuirii şi fericirii veşnice, credinciosul, pe lângă credinţă şi nădejde, are neapărată trebuinţă

şi de dragoste, care este a treia şi cea mai mare virtute teologică.

Prin credinţă, credinciosul primeşte şi-şi însuşeşte adevărurile mântuitoare descoperite de

Dumnezeu şi propovăduite de sfânta noastră Biserică Ortodoxă; prin nădejde aşteaptă cu

deplină încredere ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire tot ce i-a făgăduit pentru mîntuirea sa;

prin dragoste însă el intră în cea mai strânsă comuniune de viaţă cu Dumnezeu. Îl

îmbrăţişează cu toate puterile sufletului său ţi-I împlineşte voia Sa cea atotsfântă, precum

citim în Sfânta Scriptură: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în

Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16).

 Ce este dragostea?

În înţeles larg, dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic

de dorit.

Această năzuinţă este sădită de Însuşi Dumnezeu în firea omului, la creare, şi de aceea se

numeşte dragoste firească.

În temeiul acestei năzuinţe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul

său, socotindu-L bunul său cel mai mare.

Dar cum, prin păcatul strămoşesc, firea omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu

dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mântuitorul:

„fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

De aceea, pentru mântuirea sa, creştinul are neapărată trebuinţă de dragoste care să

lucreze cu putere de sus, adică de dragostea suprafirească, de dragostea creştină sau de

dragostea ca virtute teologică.

Ce este dragostea creştină?

Dragostea creştină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în

sufletul creştinului, prin care acesta are năzuinţa adâncă şi curată către Dumnezeu, bunul său

cel mai înalt, doreşte din toate puterile sufletului unirea cu El şi are voinţa hotărâtă de a

împlini voia Lui atotsfântă, jertfind, în caz de nevoie, orice bun pământesc.

Dragostea creştină este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) şi este dată omului în dar, precum

spune Sfântul Apostol Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul

Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5).

Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul şi sufletul tuturor

virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în

viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei.

Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit „imn al

dragostei creştine”, pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către Corinteni:

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă

sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte,

şi orice ştiintă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic

nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea.

Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 1-3, 13).

Deci dragostea este mai presus de toată ştiinţa şi cunoştinţa, este mai mare chiar decât

celelalte două virtuţi teologice: credinţa şi nădejdea.

Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, căci credinţa „este lucrătoare prin dragoste”

(Gal. 5, 6), iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu.

Prin ce este dragostea mai mare decât celelalte virtuţi?

Dragostea este mai mare decât celelalte virtuţi: 1) prin izvorul ei, care este Dumnezeu.

Căci Dumnezeu fiind El însuşi „iubire” (I Ioan 4, 8), din nemărginită dragoste a creat lumea

cu toate făpturile din ea şi astfel iubirea s-a arătat mai întâi în lume şi sălăşluieşte în sufletul

omului de la început; 2) prin roadele şi puterea ei, căci „iubirea este împlinirea legii”

(Rom.13,10); şi 3) prin durata ei. Credinţa şi nădejdea lucrează numai în viaţa pământească.

În viaţa de după moarte ele vor fi împlinite, căci creştinul nu va mai avea nevoie să creadă în

Dumnezeu, pentru ca Îl va vedea, nici să nădăjduiască în El, pentru că Îl va avea. Dragostea

însă rămâne şi atunci; ea „nu piere niciodată” (I Cor. 13, 8), este veşnică, fiindcă Însuşi

Dumnezeu cel veşnic este iubire.

 Către cine trebuie să se îndrepte dragostea creştinului?

Dragostea creştinului trebuie să se îndrepte întâi către Dumnezeu, către poruncile şi legile

Sale; apoi către aproapele şi, în fine, către sine însuşi, căci aceasta este porunca

Mântuitorului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi

cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să

iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).

 Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu?

Creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu l-a iubit mai întâi pe el (I

Ioan 4,19) şi fiindcă Dumnezeu este Creatorul, Susţinătorul, Răscumpărătorul şi Binefăcătorul

său cel mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le dă, Dumnezeu nu cere în schimb decât

dragoste619.

Ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul?

Aceasta înseamnă că creştinul trebuie să-I închine lui Dumnezeu toate gândurile, toate

simţirile, doririle şi voirile sale, «să se mute cu toate puterile sufletului în Dumnezeu»620 şi în

întreaga sa viaţă să se ostenească a-I împlini voia, cu statornicie şi bucurie. Căci ce este mai

frumos şi mai dulce decât a iubi pe Dumnezeu, Care este veşnică frumuseţe, veşnică bunătate,

veşnică dragoste. Psalmistul spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8).

 Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe aproapele său?

Creştinul trebuie să iubească, apoi, pe aproapele său, care este orice om, ca pe sine însuşi,

fiindcă toţi oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi sunt fraţi între ei,

deopotrivă iubiţi de Dumnezeu, Care pentru mântuirea lor şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu, pe

Domnul nostru Iisus Hristos.

 Cum trebuie să fie adevărata dragoste creştină?

Adevărata dragoste creştină trebuie să fie: 1) Fiască, nu din teamă de pedeapsă, nici

pentru un folos oarecare; ci precum fiul îşi iubeşte părintele său, aşa să iubească şi creştinul pe

Dumnezeu, Care este Părintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1); 2) Deplină, adică să cuprindă,

cum s-a spus, toate puterile sufletului, încât tot ceea ce facem să fie spre slava lui Dumnezeu.

„De aceea, ori de mincaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să

le faceţi” (I Cor.10, 31); 3) Puternică şi statornică, mergând chiar până la moarte. Căci dacă

Dumnezeu, din dragoste faţă de oameni, Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru mântuirea lor,

apoi şi dragostea acestora faţă de Dumnezeu trebuie să fie fără de margini şi să nu se schimbe

niciodată. Sfântul Apostol Pavel spune

„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?

Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau

primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua; socotiţi amfost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela

Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile,

nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă

făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,

Domnul nostru” (Rom. 8, 35-39); 4) Vie şi lucrătoare, adică să pătrundă cu adevărat cugetul

şi voia creştinului şi să se arate prin fapte de binefacere faţă de cei din jurul său. Citim în

Sfânta Scriptură: „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3,

18); şi „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15) 

spune Mântuitorul. Înzestrată cu

astfel de însuşiri, de bună seamă ,dragostea produce roadele cele mai de preţ pentru sufletul şi

viaţa credinciosului

DESPRE ACATISTE ŞI PARACLISE

DESPRE ACATISTE ŞI PARACLISE

Ce sunt Acatistele?

Acatistele sunt rugăciuni prin care cerem mai ales mijlocirea sfinţilor pe lângă

Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbăvi la vreme de nevoie şi de necaz. Ele nu fac parte din

rânduiala celor şapte Laude şi nici din celelalte slujbe ale sărbătorilor de peste an, ci se citesc

la orice vreme, în afara ceasurilor de slujbă ale Bisericii, la cererea credincioşilor şi pentru

feluritele lor nevoi. Se numesc acatiste (în greceşte aj•avqisto" n@mno"), pentru ca în

timpul lor nu stăm jos în strane, ci în picioare sau în genunchi în faţa icoanei sfântului spre

care ne îndreptăm rugăciunile noastre.

Acatistele sunt alcătuite din mai multe cântări de laudă şi de rugăciune către Mântuitorul,

Sfânta Fecioară sau alţi sfinţi. Aceste cântări poartă numele de condace şi icoase. Fiecare icos

se termină cu Bucură-te, mireasă, pururea fecioară (sau Bucură-te, sfinte... etc) şi fiecare

condac se termină cu Aliluia pe care îl repetă strana.

Cel mai vechi şi mai însemnat şi mai mult folosit dintre acatiste este Acatistul Maicii

Domnului, sau al Bunei-Vestiri, compus din 25 de cântări de laudă către Sfânta Fecioară. A

fost alcătuit de Patriarhul Serghie al Constantinopolului (^ 386). Se citeşte mai ales la Utrenia

din Sâmbăta a cincea a Postului Mare, adică la denia de Vineri seara. Rânduiala lui o aflăm în

Ceaslov. Tot acolo mai aflăm şi alte acatiste, ca Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi Acatistul Sfântului Nicolae. În Ceaslovul cel Mare şi Acatistier se găsesc şi alte acatiste pentru

sărbători mari şi pentru sfinţii cei mai însemnaţi, ca de pildă: Acatistul Sfintei Cruci, Acatistul

Adormirii Maicii Domnului, Acatistul SfântuLui Ioan Botezătorul, Acatis tul Sfinţilor

Apostoli, Acatistul Sfântului Gheorghe, Acatistul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava ş.a. În

timp mai apropiat s-au alcătuit, după modelul acatistelor vechi, acatiste pentru mai toţi sfinţii,

care sunt patroni sau hramuri de biserici, sau ale căror sfinte moaşte le avem în ţară, ca de

pildă: Acatistul Sfinţilor Ioachim şi Ana, Acatistul Cuvioasei Maicii noastre Parascheva,

Acatistul Sfintei Filofteia, Acatistul Sf. Pantelimon, Acatistul Sfintilor Trei Ierarhi, Acatistul

Prea Cuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Mare din Basarabi, Acatistul Sf. Ierarh

Calinic de la Cernica, al Sfântului Iosif de la Partos, al Sfinţilor Mărturisitori Visarion şi

Sofronie si al Mucenicului Oprea, al Sfinţilor Ierarhi Iorest şi Sava ş.a.

În bisericile de mir, slujba Acatistului se face de obicei în zilele de luni, miercuri şi - mai

ales - vineri seara, precum şi în ajunul sărbătorilor sfinţilor în a căror cinste e alcătuit

Acatistul, fie înainte, fie după Vecernie. La mănăstiri se face dimineaţa, între Utrenie şi

Ceasuri.

La Acatist aducem: pomelnicul viilor, pentru care ne rugăm, tămâie şi untdelemn şi le

dăm preotului. Acatistele se pot citi însă şi acasă, de către fiecare credincios

Ce sunt Paraclisele?

Sunt slujbe asemănătoare Acatistelor, prin care rugăm pe Sfânta Fecioară sau pe alţi sfinţi

să se facă solitori ai noştri pe lângă Dumnezeu, spre a ne izbăvi de necazuri şi nevoi.

(Cuvântul grecesc parav•lhsi" înseamnă invocare, chemare, rugăciune, mijlocire). Paraclisele

se citesc «la toata scârba sufletului şi la vreme de nevoie» (Ceaslovul).

Sunt alcătuite din rugăciunile începătoare obişnuite, urmate de tropare şi condace. Partea

de căpetenie o formează canonul complet de nouă ode sau cântari. După acesta se citeşte

Evanghelia şi se fac ectenii stăruitoare, ca la Litie.

În ceasloavele mai noi, avem două Paraclise către Prea Sfânta Născătoare de

Dumnezeu, iar în ceasloavele mai vechi se află Cinstitul Paraclis al Sfântului Mormânt589.

În biserici şi mai ales la mănăstiri slujba Paraclisului se împreună cu cea a Litiei, seara, în

ajunul sărbătorilor: Paraclisele se pot citi şi acasă, de fiecare credincios, ca şi Acatistele.

CULTUL DIVIN PUBLIC

CULTUL DIVIN PUBLIC

Care sunt cele mai însemnate părţi ale cultului divin public?

Cele mai însemnate părţi ale cultului divin public sunt: Sfânta Liturghie, cele şapte

Laude, sfântele slujbe ale Sfintelor Taine şi Sfintele Ierurgii.

. Ce este Sfânta Liturghie?

Sfânta Liturghie este cea mai de seama sfânta slujbă obstească a Bisericii care se roagă.

Ea este miezul cultului divin, public şi comun, precum şi culmea cea mai înaltă a trăirii

duhovniceşti. Mântuitoarea jertfă de pe Golgota este izvorul tuturor darurilor, iar Sfânta

Liturghie este aducerea necontenită a acestei jertfe şi însăşi lucrarea lui Hristos în Biserică. Ea

este dumnezeiasca şi prea sfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos şi se săvârşeşte numai de

arhiereu şi de preot şi nu se numără în numărul celor şapte Laude448.

 Ce sunt cele şapte Laude şi care este numirea fiecăreia?

Cele şapte Laude sunt slujbe sfânte bisericeşti, care se săvârşesc în toate zilele fără

deosebire. Se numesc şapte Laude, fiindcă prin ele lăudăm şi preamărim pe Dumnezeu cel în

trei ipostase, la anumite timpuri din zi. Numele lor sunt: 1. Miezonoptica; 2. Utrenia cu

Ceasul întâi; 3. Ceasul al treilea; 4. Ceasul al şaselea; 5. Ceasul al nouălea; 6. Vecernia şi 7.

Pavecerniţa.

Unde îşi au obârşia cele şapte Laude?

Cele şapte Laude îşi au obârşia în Vechiul Testament (I Cron. 16, 28-29; Ps. 118, 62 şi

164).În adevăr, din Faptele Apostolilor cunoaştem că ceasurile din zi rânduite pentru

rugăciunea obştească în templul din Ierusalim ori în sinagogi, la evrei, erau următoarele:

Ceasul al treilea (ora nouă de azi); Ceasul al şaselea (ora douăsprezece de azi) şi Ceasul al

nouălea (ora 3 p.m. de azi). La ceasul al treilea S-a pogorât Sfântul Duh peste Apostolii

adunaţi în foişor (Fapte 2, 15), la ceasul al şaselea Sfâtul Apostol Petru, urcat să se roage pe

acoperişul casei din Iope, a avut vedenia care a deschis intrarea păgânilor în creştinism (Fapte

10, 9 ş.u); la ceasul al noualea, sfinţii Apostoli Petru şi Ioan s-au suit la templu ca să se roage

(Fapte 3, 1) şi acolo au vindecat un şchiop şi au predicat Evanghelia mulţimilor (Fapte 3, 2-

19). În Noul Testament se mai face amintire şi de Rugăciunea de noapte: Domnul Hristos

petrecea nopţi întregi în rugăciune, (Luca 6, 12), iar Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila lăudau pe

Dumnezeu la miezul nopţii în temniţa (Fapte 16, 25). Cât despre rugăciunea de seară,

Vecernia, şi cea de dimineaţă, Utrenia, sunt mai vechi decât ceasurile, ele fiind legate de

jertfele ce se aduceau dimineaţa şi seara la templu (I Cron. 23, 30; Ies. 29, 39). Sfântul

Ambrozie al Mediolanului aminteşte de Vecernie, ora tămâierii; iar Sfântul Vasile cel Mare

aminteşte de Euharistie (mulţumită).

Aceste timpuri de rugăciune au fost păzite şi de cei dintâi creştini şi au avut mare

înrâurire la alcătuirea rugăciunii obşteşti a celor şapte Laude, pe care le găsim gata încheiate

pe la anii 358-362 în vremea Sfântului Vasile cel Mare. În cea de-a treizeci şi şaptea din

Marile Reguli, întocmite de acest sfânt, aflăm o laudă aşezată între Vecernie şi Miezonoptică,

care nu e alta decât Pavecerniţa (Dupăcinarea). Ceasul întâi apare însă abia prin anul 382, în

vremea Sfântului Ioan Casian449, pe care el îl numeste alta Utrenie. De altfel, Ceasul acesta

este legat de Utrenie, formînd împreuna o singura Lauda. In acest chip se împlinesc cuvintele

Proorocului David: „De şapte ori în zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Ps.

118). Mai târziu s-au adăugat slujba Mijloceasurilor între orele celor şapte Laude şi Obedniţa

(Tipica), înainte de ceasul al nouălea.

De unde s-a luat numărul de şapte Laude?

Numărul de şapte Laude, potrivindu-se stihului 164 din psalmul 118: „De şapte ori în zi

Te-am lăudat”, a avut înrâurire covârşitoare la închegarea slujbei celor şapte Laude.

Sfântul Ioan Casian aprobă pe cei «ce iau parte la aceste adunări de şapte ori pe zi, spre

a cânta lauda Domnului»450, cu toate că lui i se pare ca începutul celor şapte Laude ar fi aşezat

de puţin timp. Fireşte, el e de partea acelora, fiindcă numărul şapte avea în urma lui o lungă

predanie. La evrei era socotit drept număr desăvârşit: «S-ar aduce o mulţime de locuri, zice

Fericitul Augustin, în care Dumnezeiasca Scriptură socoteşte numărul şapte drept număr care

îmbrăţişează toate cunoaşterile»451. Mai târziu, Sfâtul Simion al Tesalonicului († 1429) va

spune despre cele şapte Laude: «Iar vremile şi rugăciunile şapte sunt cu numărul, după

numărul darurilor Duhului Sfânt»452.

83. Cum se săvârşeşte azi slujba celor şapte Laude?

La această întrebare, Sfântul Simion al Tesalonicului dă următoarea lămurire: «Sfinţii

Părinţi bine au socotit de au aşezat să se zică slujbele Bisericii dimpreună una după alta şi la o

anumită vreme rânduită. Drept aceea, în trei vremi nepărăsite au orânduit să se facă toate

slujbele» celor şapte Laude453: întâi au rânduit vremea cea de după miezul nopţii, până dinspre

ziuă; într-această vreme se fac trei slujbe: Miezonoptică, Utrenia şi Ceasul întâi (Ceasul întâi e

rânduială deosebită, nu se numără între cele şapte Laude, dar se slujeşte odată cu Utrenia).

După a treia oră din zi se cântă slujba Ceasului al treilea, a Ceasului al şaselea şi Obedniţa

(Obedniţa iar nu se numără printre cele şapte Laude, dar se citeşte odată cu Ceasul al şaselea

şi, uneori, cu Ceasul al nouălea). Iar la sfârşitul zilei se zice Ceasul al nouălea, Vecernia şi

Pavecerniţa454. Slujba celor şapte Laude se săvârşeşte azi în mânăstiri întocmai cum spune

Sfântul Simion al Tesalonicului, adică: 1. La miezul nopţii se slujesc Miezonoptica şi Utrenia

cu Ceasul întâi; 2. Dimineaţa: Ceasul al treilea şi al şaselea şi Obednita şi 3. seara: Ceasul al

îngereşti, care de trei ori câte trei, cu neîncetate glasuri, preamăresc pe Dumnezeu cel în

Treime455.

 Care este înţelesul şi cuprinsul celor şapte Laude?

Iată care este înţelesul şi cuprinsul celor şapte Laude:

1. Miezonoptica este cea mai veche dintre cele şapte Laude. Aşezarea ei este sigur

întemeiată pe porunca Mântuitorului: „Vegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei:

sau seara sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa” (Marcu 13, 35). Sau,

poate, este întemeiată încă mai mult pe pilda celor zece fecioare, ieşite întru întâmpinarea

mirelui. La miezul nopţii strigă un glas: Iată mirele... „drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi

ziua, nici ceasul” (Matei 25, 6-13). Troparele: «Iată Mirele vine la miezul nopţii...» şi «La

ziua cea înfricoşată gândind...», ce se cântă la Miezonoptică, întăresc părerea cea din urmă,

care este şi a Sfântului Simion al Tesalonicului456.

2. Utrenia slujindu-se dimineaţa, este slujba prin care aducem mulţumire Celui ce a

adus lumina dreptei credinţe şi a împrăştiat întunericul înşelaciunii457.

3. Ceasul al treilea. În ceasul al treilea S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli.

4. Ceasul al şaselea este ora înjumătăţirii zilei şi ne aduce aminte că la această oră a fost

răstignit Mântuitorul Hristos.

5. Ceasul al nouălea este ora rugăciunii de mulţumire «Celui ce a murit cu trupul pentru

noi în ceasul al nouălea şi, în mâinile Părintelui Său punând sufletul Său, sufletele noastre le-a

pus şi cu moartea Sa pe noi ne-a înviat»

6. Vecernia este slujba de seară. Seara Arhanghelul Gavriil descoperă lui Daniil tainele

lui Dumnezeu (Dan. 9, 21); la jertfa de seară David îndreptează ca tămâia rugăciunea lui către

Dumnezeu (Ps. 140, 2); seara se arată îngerul şi vesteşte proorocului Zaharia naşterea

Sfântului Ioan Botezatorul (Luca 1, 13) şi, în sfârşit, seara a aşezat Domnul nostru Iisus

Hristos Sfânta Taină a Împărtăşaniei.

7. Pavecerniţa (Dupăcinarea). După înţelesul său, înseamnă rugăciunea cea „de după

cină”. Pavecerniţa făcându-se la începutul nopţii înseamnă rugăciunea de mulţumită pentru

odihna de osteneli şi de aducerea aminte de moarte459.

Când se pregăteşte cineva să se împărtăşească cu Sfânta Împărtăşanie, se cuvine să

citească seara, în ajun, Pavecerniţa mică, ori, mai bine, să adauge pe lângă Canonul Precistei

şi Canonul Sfintei Impărtăşanii.

Miezonoptica, Ceasurile şi Pavecerniţa pot fi citite acasă de orice creştin evlavios.

RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ

Care este cel mai desavârşit model de rugăciune?

Modelul cel mai desăvârşit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, adică:

„Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,

Sfinţească-se numele Tău;

Vie împărăţia Ta;

Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.

Pâinea noastră cea spre fiinţă

Dă-ne-o nouă astăzi;

Şi ne iartă nouă greşelile noastre,

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

Şi nu ne duce pe noi în ispită,

Ci ne izbăveşte de cel rău.

Ca a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci.

Amin!” (Matei 6, 9-13).

Care este obârşia rugăciunii Tatăl nostru?

Obârşia rugăciunii Tatăl nostru este cu totul şi în toate cuvintele ei dumnezeiască, fiind

alcătuită de Dumnezeu Fiul, adică de Însuşi Mântuitorul nostru, la rugămintea unuia dintre

Apostoli: „Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm” (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a

învăţat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Deci, când rostim această rugăciune, grăim

înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; ne rugăm cu adevărat în numele Domnului

Iisus Hristos. De aceea, se numeşte Rugăciunea Domnească 

Prin ce se deosebeşte Rugăciunea Domnească de celelalte rugăciuni?

Rugăciunea Domnească, cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, se deosebeşte prin

puterea ei, prin uşurinţa de a fi înţeleasă şi prin bogăţia cugetărilor ei.

l. Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm

împreună cu Iisus Hristos351, Ci ne rugăm cu înseşi cuvintele Mântuitorului352. «Dumnezeu

singur a putut să înveţe cum ar vrea să fie rugat»353. De bună seamă, acestei rugăciuni i se

potriveşte cel mai bine cuvântul Domnului: „Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, vă

va da vouă” (Ioan 16, 23).

2. Rugăciunea Tatăl nostru este cea mai uşoară de înţeles dintre toate rugăciunile. Ea este

rugăciunea oricui crede în Dumnezeu. Rugăciunea Domnească „pe cât este de restrânsă în

cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare în sens”354.

3. În rugăciunea Tatăl nostru avem cereri pentru toate trebuinţele sufleteşti şi trupeşti;

deci pentru toate bunătăţile cereşti şi pământeşti. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se

află cuprinse în Rugăciunea Domnească355. De veţi străbate toate rugăciunile, zice Fericitul

Augustin, nu veţi afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească.

42. Din câte părţi este alcatuita Rugăciunea Domnească?

Rugăciunea Domnească este alcătuită din trei părţi: chemare, cereri şi încheiere.

Care este chemarea şi ce înseamnă?

Chemarea (invocaţia) este: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri”. Această chemare ne pune

în adevărată stare de rugăciune; ne înalţă mintea la Dumnezeu şi ne întăreşte încrederea în El,

ca Tată, ca «Părinte» (Rom. 7, 15).

Câte cereri cuprinde partea a doua a rugaciunii Domneşti?

Partea a doua a Rugăciunii Domneşti cuprinde şapte cereri. Darurile Sfântului Duh sunt

şapte (Isaia 11, 3; Rom. 12, 6 ş.u.) şi tot şapte sunt şi cererile Rugăciunii Domneşti. Iar

înconjurarea Ierihonului cu chivotul Vechiului Testament de şapte ori şi dărâmarea zidurilor

acestei cetăţi (Iosua 6, 3-20), preînchipuie cele şapte cereri ale Rugăciunii Domneşti şi

lucrările ei.

Care este a treia parte a Rugăciunii Domneşti şi ce cuprinde ea?

A treia parte a Rugăciunii Domneşti este încheierea: „Că, a Ta este împărăţia şi puterea

şi slava în veci. Amin”.

Începem Rugăciunea Domnească printr-o chemare: „Tatăl nostru care eşti în ceruri...”

şi o terminăm cu o încheiere, căreia îi mai zicem şi doxologie: „Ca a Ta este împărăţia şi

puterea şi slava în veci”. În chemare ne-am găsit în starea cea adevărată cerută de rugăciune,

înăltându-ne duhul către Dumnezeu, cu încredere ca vom dobândi cele ce vom cere de la El cu

cuviinţă, de vreme ce de la Tatăl nostru cerem. Iar în încheiere ne arătam nădejdea că vom

primi cele pentru care ne-am rugat. Şi întrucât El stăpâneşte lumea şi făptura toată I se

supune, a Aceluia este puterea şi slava şi nimeni nici în cer, nici pe pământ, nu-I poate sta

419 Sf.pe Tine Te cunosc singur şi adevărat stăpân a toate, cu putere fără de sfârşit, putând face tot

ce vrei, având o mărire pe care nimeni nu o poate răpi. Drept aceea, aducem mulţumită Celui

ce a binevoit să ne dea atâtea bunătăţi şi vestim sărbătoreşte că Lui se cuvine toată mărirea,

toată cinstirea şi toată puterea; zic: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în

vecii vecilor. Amin»428

Ce este şi ce înteles are cuvântul „Amin” cu care se încheie Rugăciunea

Domnească?

Cuvântul „Amin” cu care se termină Rugăciunea Domnească e un vechi cuvânt evreiesc,

pe care îl întâlnim numai în Evanghelia Sfântului Apostol Matei de treizeci şi una de ori. Cu

el se încheie toate rugăciunile şi doxologiile şi are mai multe înţelesuri. Aici însă înseamnă:

«Aşa să fie»429, «Toate să se facă după cum ne-am rugat»430 şi arată încrederea neclintită că

Dumnezeu dă tot ce-I cerem cu credinţă, cu nădejde şi după voia Lui (Ioan 5, 14-15).

Negreşit cuvântul Amin este un răspuns dat şi în ziua de azi la Sfârşitul Liturghiei, şi

Ieronim spune că poporul în vremea lui încheia Rugăciunea Domnească, rostită de unul

singur, în numele tuturor, cu Amin, spus cu atâta însufleţire, încât răsunau bisericile că de

bubuitul tunetului.

Biserica întrebuinţează din cea mai adâncă vechime Rugăciunea Domnească la Sfânta

Liturghie, precum şi la toate sfântele slujbe, fiindcă ea cuprinde tot ce trebuie să cuprindă o

rugăciune. Rostind-o ar trebui să simţim îmbrăţişarea îngerilor, pentru că nu mai numim pe

Cel ce ne-a zidit: Dumnezeul nostru, ci Ii spunem Tatăl nostru. Tot creştinul, care crede drept,

trebuie să ştie această rugăciune şi să o rostească în toate împrejurările vieţii sale431

DESPRE DUMNEZEU FIUL

Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul?

Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul întrupat art. II - art. VII.

 Ce ne învaţă aceste articole privite laolaltă?

Ele ne vorbesc despre cea mai mare şi mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu faţă de

noi. Ele ne spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea

ne-a înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea Sa pe cruce şi

Învierea din morţi, după care S-a înalţat la ceruri întru slava, de-a dreapta Tatălui.

Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne

vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce

ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea că pe Însuşi Fiul Său L-a trimis în Lume, ca om, şi L-a dat

morţii pe cruce „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”.

Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: „Că

aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede

întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşându-Se de

slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra

noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, Îşi ia trup

şi acesta nu deosebit de al nostru… şi dă morţii propriul Său trup»152.

Aveau oamenii trebuinţă de această întrupare?

Aveau neapărat trebuinţă. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi

moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie (Rom. 5, 10) între ei şi Dumnezeu,

fiind toţi „fii ai mâniei” (Efes. 2, 3; R.om. 5, 9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face

binele, încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau

mereu răul. Din această pricină, cugetul îi mustră necontenit. Iar aceasta era un semn că Însuşi

Dumnezeu era nemulţumit. Dar Dumnezeu Îşi arată nemulţumirea şi prin pedepsele ce le

aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Rom. 5, 18). De altfel, însuşi

păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni, pizmă,

ură, ceartă şi războaie.

Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să

nu fie «răutatea fără de moarte» (Molitva la morţi). Toţi mureau şi prin moarte se duceau la

moartea veşnică, adică la chinurile fără de sfârşit.

Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi răbdată nici de iubirea lui

Dumnezeu. Se cerea mântuirea omului din ea

Nu puteau să-şi dea oamenii inşişi mântuirea din această stare?

Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scapa de el, firea lor

era slăbită de păcat, erău robii păcatului. Această stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel

astfel: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar

dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7,

19-20). Nici un om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era „rob legii păcatului”

(Rom. 7, 23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face

aceasta nici toţi la un loc. Iată ce spune Sf. Atanasie: «Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet

şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca

omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor? Dar poate să zică cineva că lumea întreagă ar fi

putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea mari rele. Căci lumea

există şi totuşi oamenii se tăvăleau în atâtea mari rele»

Nu-i putea mântui nici măcar vreun înger? Trebuia să vină Însuşi Fiul lui

Dumnezeu?

Nu-i putea mântui nici un înger. Întâi, pentru că împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o

faptă la care să ia parte Însuşi Dumnezeu. Al doilea, pentru că oameii trebuiau să fie scăpaţi şi

de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decât prin viaţa fără de sfârşit, care e numai la

Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima dată viaţă oamenilor; numai El o putea da şi a

doua oară. Sf. Atanasie spune iarăşi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece ei nu sunt

chipuri după care omul să fie creat du asemănarea lor. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a

venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată reînnoi pe omul cel creat după

chipul Lui»154

Dar nu putea sa faca aceasta Fiul lui Dumnezeu stind in cer si nefâcându-Se

om?

Dumnezeu, în întelepciunea Sa, a socotit ca nu e potrivit sa mîn-. tuiasca pe oameni de

departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.

Care este primul din aceste motive?

Primul motiv e că dreptatea cerea ca, precum un om a călcat legea ascultării de

Dumnezeu, un Om se cădea să şi ispăşească, împlinind această lege prin ascultare şi plătind

cu viaţa Sa nevinovată călcarea celorlalţi: „Precum prin neascultarea unui om s-au făcut

păcătşi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia, se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 19).

Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui

Dumnezeu, ci şi a omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: «După ce moartea intrase în lume prin

neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească

prin învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare»155.

De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu si om, ca să lucreze în numele oamenilor, dar

fapta Lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să aibă un preţ care să covârşească vina tuturor

oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preţ mic;

nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut

om. Fără-de-legea păcatului nu era aşa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina

noastra; nu am păcătuit aşa de mult cât preţuia dreptatea Celui ce Şi-a pus sufletul pentru

noi»156.

Luând firea noastră şi ţinând-o curată şi împlinind cu ea legea ascultării de Dumnezeu şi

ispăşind cu sângele ei vărsat pe cruce călcarea oamenilor, a scăpat-o de osândă şi ne-a

împăcat cu Dumnezeu. „Vrăjmaşi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, „ne-am împăcat cu

Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Firea noastra, care înainte

purta în ea urâţenia neascultării şi era purtată de cei ce erău duşmani lui Dumnezeu, a ajuns

acum firea curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu privea cu

iubire şi la firea noastră pe care purta El. Iubind pe Fiul Său, Cel ce S-a făcut ascultător până

la moarte, Dumnezeu iubea totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe

cea care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care a ispăşit călcarea

legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră,

purtată de Fiul Său, avea să se răsfrângă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se

lipseau prin credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că în Fiul lui Dumnezeu

„avem râscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelar şi că „printr-Însul a

binevoit să împace toate cu Sine, făcând pace prin sângele crucii Lui”. Sau şi mai limpede:

„Şi pe voi care eraţi oarecând înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu, mintea voastră către lucrurile rele,

de acum v-a împăcat prin moarte, în carnea trupului Lui, ca să vă pună pe voi sfinţi şi fără

prihană şi nevinovaţi înaintea Sa” (Col. 1, 14, 20, 21-22).

Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de aceaşi moştenire a

bunătăţii Sale, de care Se împărtăşeşte Iisus Hristos ca Fiuy al Său, socotindu-ne şi pe noi cape nişte fii ai Săi: „Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi

împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi

preamărim” (Rom. 8, 17).

137. Dar al doilea motiv al întrupării care este?

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că

dragostea Lui faţă de noi e aşa de mare, ca El nu mai stă departe de noi, ci Se face om ca noi,

ia firea noastră şi vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru şi să ne înveţe faţă

către faţă, nu prin alţii, ca în Vechiul Testament. El voia astfel să ne câştige şi mai mult inima,

prin dragostea Sa, şi să ne dea pildă văzută de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să

placă lui Dumnezeu. Si El nu S-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor,

rămânând în legătură cu noi şi arătând cât de mult preţuieşte şi iubeşte pe oameni.

«Mântuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă partaş firii noastre, ca să ne

înveţe prin pildele Sale calea virtuţii, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viaţa,

făcându-Se începătura învierii noastre»157.

138. Şi care este al treilea motiv al întrupării?

Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui

Dumnezeu S-a mai întrupat ca, unind firea noastră cu firea Sa dumnezeiască, făcând-o firea

Lui însuşi, ea să nu mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze

împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de-acum mereu plin şi

străbătut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinţă ca firea noastră, odată mântuită, iarăşi să se

piardă. În acelaşi timp, numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strâns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii

şi al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toţi putem fi „zidiţi intru Hristos”

(Efes. 2, 10). Noi putem adică acum să stăm mai uşor, dacă vrem, în legătură cu Fiul lui

Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stând prin credinţă şi prin

dragoste în legatură cu El, ne aflăm zidiţi în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El.

De aceea spune Sf. Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi aşezate

toate la început, când s-au făcut, cu atât mai mult acum, luând El firea noastră, ne aşază iarăşi

în El şi mai deplin, pe toţi cei ce vrem. Drept aceea ne îndeamnă: „Întru El să umblaţi,

înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Întsul” (Col. 2, 6-7).

Sf. Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea astfel: «Cum putea omul de pe

pământ, căzut în moarte, să se întoarcă la nestricăciune? Era nevoie ca trupul muritor să se

împărtăşească din puterea de viaţă a lui Dumnezeu. Iar puterea dătătoare de viaţă a lui

Dumnezeu-Tatăl e Cuvântul Cel Unul-Născut»158.