CULTUL DIVIN PUBLIC

CULTUL DIVIN PUBLIC

Care sunt cele mai însemnate părţi ale cultului divin public?

Cele mai însemnate părţi ale cultului divin public sunt: Sfânta Liturghie, cele şapte

Laude, sfântele slujbe ale Sfintelor Taine şi Sfintele Ierurgii.

. Ce este Sfânta Liturghie?

Sfânta Liturghie este cea mai de seama sfânta slujbă obstească a Bisericii care se roagă.

Ea este miezul cultului divin, public şi comun, precum şi culmea cea mai înaltă a trăirii

duhovniceşti. Mântuitoarea jertfă de pe Golgota este izvorul tuturor darurilor, iar Sfânta

Liturghie este aducerea necontenită a acestei jertfe şi însăşi lucrarea lui Hristos în Biserică. Ea

este dumnezeiasca şi prea sfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos şi se săvârşeşte numai de

arhiereu şi de preot şi nu se numără în numărul celor şapte Laude448.

 Ce sunt cele şapte Laude şi care este numirea fiecăreia?

Cele şapte Laude sunt slujbe sfânte bisericeşti, care se săvârşesc în toate zilele fără

deosebire. Se numesc şapte Laude, fiindcă prin ele lăudăm şi preamărim pe Dumnezeu cel în

trei ipostase, la anumite timpuri din zi. Numele lor sunt: 1. Miezonoptica; 2. Utrenia cu

Ceasul întâi; 3. Ceasul al treilea; 4. Ceasul al şaselea; 5. Ceasul al nouălea; 6. Vecernia şi 7.

Pavecerniţa.

Unde îşi au obârşia cele şapte Laude?

Cele şapte Laude îşi au obârşia în Vechiul Testament (I Cron. 16, 28-29; Ps. 118, 62 şi

164).În adevăr, din Faptele Apostolilor cunoaştem că ceasurile din zi rânduite pentru

rugăciunea obştească în templul din Ierusalim ori în sinagogi, la evrei, erau următoarele:

Ceasul al treilea (ora nouă de azi); Ceasul al şaselea (ora douăsprezece de azi) şi Ceasul al

nouălea (ora 3 p.m. de azi). La ceasul al treilea S-a pogorât Sfântul Duh peste Apostolii

adunaţi în foişor (Fapte 2, 15), la ceasul al şaselea Sfâtul Apostol Petru, urcat să se roage pe

acoperişul casei din Iope, a avut vedenia care a deschis intrarea păgânilor în creştinism (Fapte

10, 9 ş.u); la ceasul al noualea, sfinţii Apostoli Petru şi Ioan s-au suit la templu ca să se roage

(Fapte 3, 1) şi acolo au vindecat un şchiop şi au predicat Evanghelia mulţimilor (Fapte 3, 2-

19). În Noul Testament se mai face amintire şi de Rugăciunea de noapte: Domnul Hristos

petrecea nopţi întregi în rugăciune, (Luca 6, 12), iar Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila lăudau pe

Dumnezeu la miezul nopţii în temniţa (Fapte 16, 25). Cât despre rugăciunea de seară,

Vecernia, şi cea de dimineaţă, Utrenia, sunt mai vechi decât ceasurile, ele fiind legate de

jertfele ce se aduceau dimineaţa şi seara la templu (I Cron. 23, 30; Ies. 29, 39). Sfântul

Ambrozie al Mediolanului aminteşte de Vecernie, ora tămâierii; iar Sfântul Vasile cel Mare

aminteşte de Euharistie (mulţumită).

Aceste timpuri de rugăciune au fost păzite şi de cei dintâi creştini şi au avut mare

înrâurire la alcătuirea rugăciunii obşteşti a celor şapte Laude, pe care le găsim gata încheiate

pe la anii 358-362 în vremea Sfântului Vasile cel Mare. În cea de-a treizeci şi şaptea din

Marile Reguli, întocmite de acest sfânt, aflăm o laudă aşezată între Vecernie şi Miezonoptică,

care nu e alta decât Pavecerniţa (Dupăcinarea). Ceasul întâi apare însă abia prin anul 382, în

vremea Sfântului Ioan Casian449, pe care el îl numeste alta Utrenie. De altfel, Ceasul acesta

este legat de Utrenie, formînd împreuna o singura Lauda. In acest chip se împlinesc cuvintele

Proorocului David: „De şapte ori în zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Ps.

118). Mai târziu s-au adăugat slujba Mijloceasurilor între orele celor şapte Laude şi Obedniţa

(Tipica), înainte de ceasul al nouălea.

De unde s-a luat numărul de şapte Laude?

Numărul de şapte Laude, potrivindu-se stihului 164 din psalmul 118: „De şapte ori în zi

Te-am lăudat”, a avut înrâurire covârşitoare la închegarea slujbei celor şapte Laude.

Sfântul Ioan Casian aprobă pe cei «ce iau parte la aceste adunări de şapte ori pe zi, spre

a cânta lauda Domnului»450, cu toate că lui i se pare ca începutul celor şapte Laude ar fi aşezat

de puţin timp. Fireşte, el e de partea acelora, fiindcă numărul şapte avea în urma lui o lungă

predanie. La evrei era socotit drept număr desăvârşit: «S-ar aduce o mulţime de locuri, zice

Fericitul Augustin, în care Dumnezeiasca Scriptură socoteşte numărul şapte drept număr care

îmbrăţişează toate cunoaşterile»451. Mai târziu, Sfâtul Simion al Tesalonicului († 1429) va

spune despre cele şapte Laude: «Iar vremile şi rugăciunile şapte sunt cu numărul, după

numărul darurilor Duhului Sfânt»452.

83. Cum se săvârşeşte azi slujba celor şapte Laude?

La această întrebare, Sfântul Simion al Tesalonicului dă următoarea lămurire: «Sfinţii

Părinţi bine au socotit de au aşezat să se zică slujbele Bisericii dimpreună una după alta şi la o

anumită vreme rânduită. Drept aceea, în trei vremi nepărăsite au orânduit să se facă toate

slujbele» celor şapte Laude453: întâi au rânduit vremea cea de după miezul nopţii, până dinspre

ziuă; într-această vreme se fac trei slujbe: Miezonoptică, Utrenia şi Ceasul întâi (Ceasul întâi e

rânduială deosebită, nu se numără între cele şapte Laude, dar se slujeşte odată cu Utrenia).

După a treia oră din zi se cântă slujba Ceasului al treilea, a Ceasului al şaselea şi Obedniţa

(Obedniţa iar nu se numără printre cele şapte Laude, dar se citeşte odată cu Ceasul al şaselea

şi, uneori, cu Ceasul al nouălea). Iar la sfârşitul zilei se zice Ceasul al nouălea, Vecernia şi

Pavecerniţa454. Slujba celor şapte Laude se săvârşeşte azi în mânăstiri întocmai cum spune

Sfântul Simion al Tesalonicului, adică: 1. La miezul nopţii se slujesc Miezonoptica şi Utrenia

cu Ceasul întâi; 2. Dimineaţa: Ceasul al treilea şi al şaselea şi Obednita şi 3. seara: Ceasul al

îngereşti, care de trei ori câte trei, cu neîncetate glasuri, preamăresc pe Dumnezeu cel în

Treime455.

 Care este înţelesul şi cuprinsul celor şapte Laude?

Iată care este înţelesul şi cuprinsul celor şapte Laude:

1. Miezonoptica este cea mai veche dintre cele şapte Laude. Aşezarea ei este sigur

întemeiată pe porunca Mântuitorului: „Vegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei:

sau seara sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa” (Marcu 13, 35). Sau,

poate, este întemeiată încă mai mult pe pilda celor zece fecioare, ieşite întru întâmpinarea

mirelui. La miezul nopţii strigă un glas: Iată mirele... „drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi

ziua, nici ceasul” (Matei 25, 6-13). Troparele: «Iată Mirele vine la miezul nopţii...» şi «La

ziua cea înfricoşată gândind...», ce se cântă la Miezonoptică, întăresc părerea cea din urmă,

care este şi a Sfântului Simion al Tesalonicului456.

2. Utrenia slujindu-se dimineaţa, este slujba prin care aducem mulţumire Celui ce a

adus lumina dreptei credinţe şi a împrăştiat întunericul înşelaciunii457.

3. Ceasul al treilea. În ceasul al treilea S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli.

4. Ceasul al şaselea este ora înjumătăţirii zilei şi ne aduce aminte că la această oră a fost

răstignit Mântuitorul Hristos.

5. Ceasul al nouălea este ora rugăciunii de mulţumire «Celui ce a murit cu trupul pentru

noi în ceasul al nouălea şi, în mâinile Părintelui Său punând sufletul Său, sufletele noastre le-a

pus şi cu moartea Sa pe noi ne-a înviat»

6. Vecernia este slujba de seară. Seara Arhanghelul Gavriil descoperă lui Daniil tainele

lui Dumnezeu (Dan. 9, 21); la jertfa de seară David îndreptează ca tămâia rugăciunea lui către

Dumnezeu (Ps. 140, 2); seara se arată îngerul şi vesteşte proorocului Zaharia naşterea

Sfântului Ioan Botezatorul (Luca 1, 13) şi, în sfârşit, seara a aşezat Domnul nostru Iisus

Hristos Sfânta Taină a Împărtăşaniei.

7. Pavecerniţa (Dupăcinarea). După înţelesul său, înseamnă rugăciunea cea „de după

cină”. Pavecerniţa făcându-se la începutul nopţii înseamnă rugăciunea de mulţumită pentru

odihna de osteneli şi de aducerea aminte de moarte459.

Când se pregăteşte cineva să se împărtăşească cu Sfânta Împărtăşanie, se cuvine să

citească seara, în ajun, Pavecerniţa mică, ori, mai bine, să adauge pe lângă Canonul Precistei

şi Canonul Sfintei Impărtăşanii.

Miezonoptica, Ceasurile şi Pavecerniţa pot fi citite acasă de orice creştin evlavios.

RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ

Care este cel mai desavârşit model de rugăciune?

Modelul cel mai desăvârşit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, adică:

„Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,

Sfinţească-se numele Tău;

Vie împărăţia Ta;

Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.

Pâinea noastră cea spre fiinţă

Dă-ne-o nouă astăzi;

Şi ne iartă nouă greşelile noastre,

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

Şi nu ne duce pe noi în ispită,

Ci ne izbăveşte de cel rău.

Ca a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci.

Amin!” (Matei 6, 9-13).

Care este obârşia rugăciunii Tatăl nostru?

Obârşia rugăciunii Tatăl nostru este cu totul şi în toate cuvintele ei dumnezeiască, fiind

alcătuită de Dumnezeu Fiul, adică de Însuşi Mântuitorul nostru, la rugămintea unuia dintre

Apostoli: „Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm” (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a

învăţat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Deci, când rostim această rugăciune, grăim

înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; ne rugăm cu adevărat în numele Domnului

Iisus Hristos. De aceea, se numeşte Rugăciunea Domnească 

Prin ce se deosebeşte Rugăciunea Domnească de celelalte rugăciuni?

Rugăciunea Domnească, cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, se deosebeşte prin

puterea ei, prin uşurinţa de a fi înţeleasă şi prin bogăţia cugetărilor ei.

l. Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm

împreună cu Iisus Hristos351, Ci ne rugăm cu înseşi cuvintele Mântuitorului352. «Dumnezeu

singur a putut să înveţe cum ar vrea să fie rugat»353. De bună seamă, acestei rugăciuni i se

potriveşte cel mai bine cuvântul Domnului: „Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, vă

va da vouă” (Ioan 16, 23).

2. Rugăciunea Tatăl nostru este cea mai uşoară de înţeles dintre toate rugăciunile. Ea este

rugăciunea oricui crede în Dumnezeu. Rugăciunea Domnească „pe cât este de restrânsă în

cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare în sens”354.

3. În rugăciunea Tatăl nostru avem cereri pentru toate trebuinţele sufleteşti şi trupeşti;

deci pentru toate bunătăţile cereşti şi pământeşti. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se

află cuprinse în Rugăciunea Domnească355. De veţi străbate toate rugăciunile, zice Fericitul

Augustin, nu veţi afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească.

42. Din câte părţi este alcatuita Rugăciunea Domnească?

Rugăciunea Domnească este alcătuită din trei părţi: chemare, cereri şi încheiere.

Care este chemarea şi ce înseamnă?

Chemarea (invocaţia) este: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri”. Această chemare ne pune

în adevărată stare de rugăciune; ne înalţă mintea la Dumnezeu şi ne întăreşte încrederea în El,

ca Tată, ca «Părinte» (Rom. 7, 15).

Câte cereri cuprinde partea a doua a rugaciunii Domneşti?

Partea a doua a Rugăciunii Domneşti cuprinde şapte cereri. Darurile Sfântului Duh sunt

şapte (Isaia 11, 3; Rom. 12, 6 ş.u.) şi tot şapte sunt şi cererile Rugăciunii Domneşti. Iar

înconjurarea Ierihonului cu chivotul Vechiului Testament de şapte ori şi dărâmarea zidurilor

acestei cetăţi (Iosua 6, 3-20), preînchipuie cele şapte cereri ale Rugăciunii Domneşti şi

lucrările ei.

Care este a treia parte a Rugăciunii Domneşti şi ce cuprinde ea?

A treia parte a Rugăciunii Domneşti este încheierea: „Că, a Ta este împărăţia şi puterea

şi slava în veci. Amin”.

Începem Rugăciunea Domnească printr-o chemare: „Tatăl nostru care eşti în ceruri...”

şi o terminăm cu o încheiere, căreia îi mai zicem şi doxologie: „Ca a Ta este împărăţia şi

puterea şi slava în veci”. În chemare ne-am găsit în starea cea adevărată cerută de rugăciune,

înăltându-ne duhul către Dumnezeu, cu încredere ca vom dobândi cele ce vom cere de la El cu

cuviinţă, de vreme ce de la Tatăl nostru cerem. Iar în încheiere ne arătam nădejdea că vom

primi cele pentru care ne-am rugat. Şi întrucât El stăpâneşte lumea şi făptura toată I se

supune, a Aceluia este puterea şi slava şi nimeni nici în cer, nici pe pământ, nu-I poate sta

419 Sf.pe Tine Te cunosc singur şi adevărat stăpân a toate, cu putere fără de sfârşit, putând face tot

ce vrei, având o mărire pe care nimeni nu o poate răpi. Drept aceea, aducem mulţumită Celui

ce a binevoit să ne dea atâtea bunătăţi şi vestim sărbătoreşte că Lui se cuvine toată mărirea,

toată cinstirea şi toată puterea; zic: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în

vecii vecilor. Amin»428

Ce este şi ce înteles are cuvântul „Amin” cu care se încheie Rugăciunea

Domnească?

Cuvântul „Amin” cu care se termină Rugăciunea Domnească e un vechi cuvânt evreiesc,

pe care îl întâlnim numai în Evanghelia Sfântului Apostol Matei de treizeci şi una de ori. Cu

el se încheie toate rugăciunile şi doxologiile şi are mai multe înţelesuri. Aici însă înseamnă:

«Aşa să fie»429, «Toate să se facă după cum ne-am rugat»430 şi arată încrederea neclintită că

Dumnezeu dă tot ce-I cerem cu credinţă, cu nădejde şi după voia Lui (Ioan 5, 14-15).

Negreşit cuvântul Amin este un răspuns dat şi în ziua de azi la Sfârşitul Liturghiei, şi

Ieronim spune că poporul în vremea lui încheia Rugăciunea Domnească, rostită de unul

singur, în numele tuturor, cu Amin, spus cu atâta însufleţire, încât răsunau bisericile că de

bubuitul tunetului.

Biserica întrebuinţează din cea mai adâncă vechime Rugăciunea Domnească la Sfânta

Liturghie, precum şi la toate sfântele slujbe, fiindcă ea cuprinde tot ce trebuie să cuprindă o

rugăciune. Rostind-o ar trebui să simţim îmbrăţişarea îngerilor, pentru că nu mai numim pe

Cel ce ne-a zidit: Dumnezeul nostru, ci Ii spunem Tatăl nostru. Tot creştinul, care crede drept,

trebuie să ştie această rugăciune şi să o rostească în toate împrejurările vieţii sale431

DESPRE DUMNEZEU FIUL

Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul?

Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul întrupat art. II - art. VII.

 Ce ne învaţă aceste articole privite laolaltă?

Ele ne vorbesc despre cea mai mare şi mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu faţă de

noi. Ele ne spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea

ne-a înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea Sa pe cruce şi

Învierea din morţi, după care S-a înalţat la ceruri întru slava, de-a dreapta Tatălui.

Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne

vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce

ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea că pe Însuşi Fiul Său L-a trimis în Lume, ca om, şi L-a dat

morţii pe cruce „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”.

Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: „Că

aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede

întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşându-Se de

slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra

noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, Îşi ia trup

şi acesta nu deosebit de al nostru… şi dă morţii propriul Său trup»152.

Aveau oamenii trebuinţă de această întrupare?

Aveau neapărat trebuinţă. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi

moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie (Rom. 5, 10) între ei şi Dumnezeu,

fiind toţi „fii ai mâniei” (Efes. 2, 3; R.om. 5, 9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face

binele, încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau

mereu răul. Din această pricină, cugetul îi mustră necontenit. Iar aceasta era un semn că Însuşi

Dumnezeu era nemulţumit. Dar Dumnezeu Îşi arată nemulţumirea şi prin pedepsele ce le

aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Rom. 5, 18). De altfel, însuşi

păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni, pizmă,

ură, ceartă şi războaie.

Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să

nu fie «răutatea fără de moarte» (Molitva la morţi). Toţi mureau şi prin moarte se duceau la

moartea veşnică, adică la chinurile fără de sfârşit.

Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi răbdată nici de iubirea lui

Dumnezeu. Se cerea mântuirea omului din ea

Nu puteau să-şi dea oamenii inşişi mântuirea din această stare?

Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scapa de el, firea lor

era slăbită de păcat, erău robii păcatului. Această stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel

astfel: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar

dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7,

19-20). Nici un om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era „rob legii păcatului”

(Rom. 7, 23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face

aceasta nici toţi la un loc. Iată ce spune Sf. Atanasie: «Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet

şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca

omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor? Dar poate să zică cineva că lumea întreagă ar fi

putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea mari rele. Căci lumea

există şi totuşi oamenii se tăvăleau în atâtea mari rele»

Nu-i putea mântui nici măcar vreun înger? Trebuia să vină Însuşi Fiul lui

Dumnezeu?

Nu-i putea mântui nici un înger. Întâi, pentru că împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o

faptă la care să ia parte Însuşi Dumnezeu. Al doilea, pentru că oameii trebuiau să fie scăpaţi şi

de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decât prin viaţa fără de sfârşit, care e numai la

Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima dată viaţă oamenilor; numai El o putea da şi a

doua oară. Sf. Atanasie spune iarăşi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece ei nu sunt

chipuri după care omul să fie creat du asemănarea lor. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a

venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată reînnoi pe omul cel creat după

chipul Lui»154

Dar nu putea sa faca aceasta Fiul lui Dumnezeu stind in cer si nefâcându-Se

om?

Dumnezeu, în întelepciunea Sa, a socotit ca nu e potrivit sa mîn-. tuiasca pe oameni de

departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.

Care este primul din aceste motive?

Primul motiv e că dreptatea cerea ca, precum un om a călcat legea ascultării de

Dumnezeu, un Om se cădea să şi ispăşească, împlinind această lege prin ascultare şi plătind

cu viaţa Sa nevinovată călcarea celorlalţi: „Precum prin neascultarea unui om s-au făcut

păcătşi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia, se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 19).

Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui

Dumnezeu, ci şi a omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: «După ce moartea intrase în lume prin

neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească

prin învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare»155.

De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu si om, ca să lucreze în numele oamenilor, dar

fapta Lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să aibă un preţ care să covârşească vina tuturor

oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preţ mic;

nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut

om. Fără-de-legea păcatului nu era aşa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina

noastra; nu am păcătuit aşa de mult cât preţuia dreptatea Celui ce Şi-a pus sufletul pentru

noi»156.

Luând firea noastră şi ţinând-o curată şi împlinind cu ea legea ascultării de Dumnezeu şi

ispăşind cu sângele ei vărsat pe cruce călcarea oamenilor, a scăpat-o de osândă şi ne-a

împăcat cu Dumnezeu. „Vrăjmaşi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, „ne-am împăcat cu

Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Firea noastra, care înainte

purta în ea urâţenia neascultării şi era purtată de cei ce erău duşmani lui Dumnezeu, a ajuns

acum firea curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu privea cu

iubire şi la firea noastră pe care purta El. Iubind pe Fiul Său, Cel ce S-a făcut ascultător până

la moarte, Dumnezeu iubea totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe

cea care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care a ispăşit călcarea

legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră,

purtată de Fiul Său, avea să se răsfrângă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se

lipseau prin credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că în Fiul lui Dumnezeu

„avem râscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelar şi că „printr-Însul a

binevoit să împace toate cu Sine, făcând pace prin sângele crucii Lui”. Sau şi mai limpede:

„Şi pe voi care eraţi oarecând înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu, mintea voastră către lucrurile rele,

de acum v-a împăcat prin moarte, în carnea trupului Lui, ca să vă pună pe voi sfinţi şi fără

prihană şi nevinovaţi înaintea Sa” (Col. 1, 14, 20, 21-22).

Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de aceaşi moştenire a

bunătăţii Sale, de care Se împărtăşeşte Iisus Hristos ca Fiuy al Său, socotindu-ne şi pe noi cape nişte fii ai Săi: „Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi

împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi

preamărim” (Rom. 8, 17).

137. Dar al doilea motiv al întrupării care este?

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că

dragostea Lui faţă de noi e aşa de mare, ca El nu mai stă departe de noi, ci Se face om ca noi,

ia firea noastră şi vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru şi să ne înveţe faţă

către faţă, nu prin alţii, ca în Vechiul Testament. El voia astfel să ne câştige şi mai mult inima,

prin dragostea Sa, şi să ne dea pildă văzută de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să

placă lui Dumnezeu. Si El nu S-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor,

rămânând în legătură cu noi şi arătând cât de mult preţuieşte şi iubeşte pe oameni.

«Mântuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă partaş firii noastre, ca să ne

înveţe prin pildele Sale calea virtuţii, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viaţa,

făcându-Se începătura învierii noastre»157.

138. Şi care este al treilea motiv al întrupării?

Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui

Dumnezeu S-a mai întrupat ca, unind firea noastră cu firea Sa dumnezeiască, făcând-o firea

Lui însuşi, ea să nu mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze

împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de-acum mereu plin şi

străbătut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinţă ca firea noastră, odată mântuită, iarăşi să se

piardă. În acelaşi timp, numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strâns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii

şi al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toţi putem fi „zidiţi intru Hristos”

(Efes. 2, 10). Noi putem adică acum să stăm mai uşor, dacă vrem, în legătură cu Fiul lui

Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stând prin credinţă şi prin

dragoste în legatură cu El, ne aflăm zidiţi în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El.

De aceea spune Sf. Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi aşezate

toate la început, când s-au făcut, cu atât mai mult acum, luând El firea noastră, ne aşază iarăşi

în El şi mai deplin, pe toţi cei ce vrem. Drept aceea ne îndeamnă: „Întru El să umblaţi,

înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Întsul” (Col. 2, 6-7).

Sf. Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea astfel: «Cum putea omul de pe

pământ, căzut în moarte, să se întoarcă la nestricăciune? Era nevoie ca trupul muritor să se

împărtăşească din puterea de viaţă a lui Dumnezeu. Iar puterea dătătoare de viaţă a lui

Dumnezeu-Tatăl e Cuvântul Cel Unul-Născut»158.

FIINŢA SI INSUSIREA LUI DUMNEZEU

FIINŢA SI INSUSIREA LUI DUMNEZEU 

Ştim noi ceva despre fiinţa lui Dumnezeu?

Nu putem cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai presus de

fire. Fiinţa lui Dumnezeu este „ascunsul” tainic, la care nu ne putem ridica cu mintea şi cu

care nu putem intra în legatură. Ea e mai presus de orice nume, cum spune Dionisie Pseudo-

Areopagitul. Dar noi cunoaştem lucrările acelei fiinţe, care coboară la noi, cum zic Sf. Părinţi.

Toate numele ce le dăm lui Dumnezeu privesc aceste lucrări; înţelepciunea lui Dumnezeu,

văzută în lume, este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrări le mai

numim şi însuşiri ale lui Dumnezeu, sau pe baza acestor lucrari Îi dăm lui Dumnezeu aşanumitele

însuşiri. În cunoaşterea firească, aceste lucrări sau însuşiri ale lui Dumnezeu le aflăm

prin analogie de la lucrările create; în cunoaşterea mai presus de fire avem o vedere mai de-a

dreptul a lor.

Ce înseamnă cuvintele: „Cred întru unul Dumnezeu”?

Aceste cuvinte au fost puse în Simbolul Credinţei pentru a risipi credinţa deşartă a

păgânilor, ca sunt mai mulţi dumnezei. Credinţa într-un singur Dumnezeu, sau monoteismul,

e susţinută de toţi Părinţii şi Scriitorii bisericeşti care s-au ocupat de acest adevăr.

Care sunt însuşirile lui Dumnezeu?

– Dumnezeu este unul. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: „Totuşi, pentru noi este un

singur Dumnezeu-Tatăl, din Care sunt toate si noi întru El; şi un singur Domn Iisus Hristos,

prin Care sunt toate şi noi prin El” (I Cor. 8, 6). Dumnezeu este unul singur pentru că unul

singur e universul pe care l-a făcut76. Sf. Efrem zice: «Dacă nu e un singur Dumnezeu, nu e

Dumnezeu»77.

– Dumnezeu este Duh, cum o mărturiseşte Mântuitorul însuşi femeii samarinence:

„Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan

4, 24). «El e nematerial si netrupesc», spune Sf. Ioan Damaschin78. El e izvorul din care-şi ia

începutul toată firea înţelegătoare şi duhul79.

-Dumnezeu e simplu, adică necompus, fiindcă e nematerial. Firea Sa e necompusă şi

duhovnicească80. El nu admite nici un fel de adaos în Sine şi nu are ceva mai mare, sau mai

mic, în Sine81.

– Dumnezeu e neschimbător, cum ne-o arata Sf. Iacov prin cuvinele: „Părintele

luminilor, la Care nu e schimbare sau umbră de mutare” (1, 17).

– Dumnezeu este veşnic, cum ne încredinţează cuvintele Apocalipsei: „Sfânt, Sfânt,

Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine” (Apoc. 4, 8). El

e înainte de timp, pentru că timpul e de la El. Însuşirea Lui veşnica e că El este veşnic82.– Dumnezeu e necuprins, pentru că este nesfârşit şi de nespus. Dumnezeu este nevăzut.

Cuvântul se adresează către El în tăcere, simţul se toceşte vrând să-L cerceteze, iar înţelegerea

se închirceşte vrând să-L îmbrăţişeze83.

– Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul: „De mă voi sui în cer, Tu acolo

eşti; de mă voi coborâ în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimeneaţă şi mă voi

sălăşlui la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Ps.

138, 8-10). Fiind fără început şi fără sfârşit, Dumnezeu este atotprezent, pentru că nu El e în

altceva, că toate sunt în El. El e pretutindeni şi e în întregime pretutindeni84.

– Dumnezeu e atotputernic, cum ne încredinţează Sf. Evanghelie: „Cele ce nu sunt cu

putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Atotputernicia lui Dumnezeu

o susţin toţi Sf. Părinti, îndeosebi Aristide, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement

Alexandrinul, Sf. Chiril al Ierusalimului. Puterea lui Dumnezeu e nevăzută şi ascunde o mare

pătrundere şi simţire Duhului85.

– Dumnezeu e atotştiutor, cum ne spune Sf. Apostol Pavel: „O, adâncul bogăţiei şi al

înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercate judecăţile Lui se nepătrunse

căiele Lui!” (Rom. 11, 33). Ştiinţa lui Dumnezeu cunoaşte toate deodată: cele trecute, cele

prezente, cele viitoare. El cunoaşte totul din veci; El ştie înainte de facerea lumii ce se va

întâmpla până în ultimele clipe ale acesteia. Dumnezeu nu S-a sfătuit cu nimeni despre noi, în

momentul când am fost creaţi, pentru că El cunoştea rostul nostru înainte de facerea pământului şi a veacurilor86. Prin prezenţa Sa, Dumnezeu nu ne obligă să facem cele

viitoare87. Dumnezeu ştie toate câte se vor întâmpla prin libera voinţă a oamenilor, dar această preştiinţă nu nimiceşte liberul arbitru sau libera hotărâre88. Dumnezeu priveşte în inimi, ştie

toate şi aude toate89.

– Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: „Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi

pe cei cuvioşi ai Săi; (aceştia) în veac vor fi păziţi; iar cei fără-de-lege vor fi izgoniţi şi

seminţia celor necredincioşi va fi stârpită (Ps. 36, 28).

– Dumnezeu e bun, cum declară Însuşi Mântuitorul: „Nimeni nu este bun decât numai

unul Dumnezeu” (Matei 19, 19).

– Dumnezeu e iubire, cum ne încredinţează Sf. Apostol Ioan (I Ioan 4, 8 şi 16).

– Dumnezeu este lumină (I Ioan 1, 5).

– Dumnezeu este desăvârşit, după cuvântul Mântuitorului: „Fiţi dar desăvârşiţi,

precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). Dumnezeu e desăvârşit în

toate, egal şi asemenea cu Sine90. Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici naşterii, nici

întâmplării. El nu Se micşorează, nici nu creşte, ci e totdeauna acelaşi

Dacă Dumnezeu este Duh, de ce în Sf. Scriptură se vorbeşte despre inima, ochii,

urechile, mâinile lui Dumnezeu?

Sf. Scriptură ţine seama de firea limbii omeneşti, adică de felul ei de a-şi arăta

gândurile. Cuvintele de mai sus nu înfăţişează organe trupeşti, asemenea celor omeneşti, ci

anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel inima arată bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, ochii

şi urechile arată atotştiinţa Lui, iar mîinile, atotputernicia Lui. După cum chipul lui Dumnezeu

nu poate fi zugrăvit în mintea noastră, tot aşa nu poate fi vorba de organe trupeşti ale lui

Dumnezeu, căci după cuvântul unui Părinte al Bisericii: «El aude fără urechi, vorbeşte fără

gură, lucrează fără mâini, vede fără ochi»92.

Dacă Dumnezeu este peste tot locul, de ce se spune în Sf. Scriptură că El este în

ceruri sau în Biserică?

Dumnezeu este peste tot locul; dacă se zice că El este în mod deosebit în ceruri, este

pentru că prezenta Lui e mai vădită fiinţelor spirituale şi cerul închipuieşte sfinţenia; dacă se

vorbeşte de prezenta Lui deosebită în Biserică, este pentru că mai ales în Biserică împărteşeşte

El, prin Sf. Taine, harul Său sfinţilor

INVĂŢĂTURA DESPRE DUMNEZEU-EXISTENŢA LUI DUMNEZEU

INVĂŢĂTURA DESPRE DUMNEZEU-EXISTENŢA LUI DUMNEZEU

Ce se poate şti despre Dumnezeu cu mijloacele minţii omeneşti şi ale firii

înconjurătoare?

Cu aceste mijloace noi ştim că Dumnezeu există, dar nu ştim ce este El, în Sine, în fiinţa

Lui.

86. Este vreo deosebire între acest fel de a cunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi cel

dat prin Descoperirea dumnezeiască?

Felul cunoaşterii existenţei lui Dumnezeu prin Descoperire e mai sigur şi mai preţios,

fiindcă această cunoaştere ne-o da Dumnezeu însuşi şi mintea noastră nu se mai îndoieşte.

Apoi, pe când în Descoperirea dumnezeiască, cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu pleacă de la

credinţa ca să ajungă la cunoaştere, în aflarea existenţei lui Dumnezeu pe calea firii, mintea

porneşte de la cunoaştere spre a ajunge la credinţă68.

87. Prin ce arată firea existenţa lui Dumnezeu?

Zidirea întreagă, de la făpturile cele mai mici până la cele mai mari, de la cele înzestrate

cu mai puţină pricepere până la cele mai înţelepte, de la începutul lumii până astăzi,

mărturiseşte întelepciunea, bunătatea şi puterea Făcătorului. Sf. Scriptură ia firea ca mărturie a

existenţei lui Dumnezeu, când spune: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor

Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1).

Începând de la Sf. Irineu şi până la Sf. Ioan Damaschin, toţi Sf. Părinţi şi Scriitori

bisericeşti dovedesc existenţa lui Dumnezeu pe baza legii naturale sau fireşti. Sf. Grigorie

Teologul spune: «Dar cu mult mai înainte decât acestea (adică cerul, luna, stelele), mai presus

decât ele şi izvor al lor este fiinţa (lui Dumnezeu), care întrece orice cuprindere şi orice

înţelegere... Şi privirea şi legea firii ne învaţă că Dumnezeu există şi că El este cauza creatoare

şi susţinătoare a lumii. Privirea (ne învaţă că există Dumnezeu) atunci când se aşază pe cele

văzute şi bine fixate şi care merg şi care sunt, ca să zic aşa, mişcate în chip nemişcat şi sunt

purtate. Iar legea naturală deduce din cele văzute şi rânduite de Autorul lon»69. Cunoştinţa

despre Sine a dat-o Dumnezeu oamenilor de la început, zice Sf. Ioan Gură de Aur, dar

păgânii, atribuind această cunoaştere lemnelor şi pietrelor, au nedreptăţit adevărul. Această

cunoaştere rămâne însă neschimbată având slava ei nemişcată. Sf. Pavel zice: „Ceea ce se

poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor”

(Rom. 1, 19). Cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prinfrumuşetea celor văzute, să se ridice la Dumnezeu70. Ordinea lucrurilor, schimbarea

anotimpurilor, a atmosferei, calea armonioasă a elementelor, cursul ordonat al zilelor şi al

nopţilor, al lunilor şi al anilor, grija pe care o minte atotînteleaptă o are faţă de fiecare

vieţuitoare, supunerea tuturor faţă de om dovedesc existenţa lui Dumnezeu71. Zidirea, zice Sf.

Ioan Gurăde Aur, ne duce ca de mână la cunoaşterea lui Dumnezeu72. Este o cunoaştere care

porneşte de la făpturi şi se ridică până la Făcătorul firii.

88. Pe ce altă cale a firii ştim ca există Dumnezeu?

Pe calea conştiinţei, care, după firea văzută, este al doilea învăţător al omului. Sf. Ioan

Gură de Aur şi Sf. Ioan Damaschin spun că: cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este pusă de

El în chip firesc în toţi oamenii73. Sf. Grigorie Teologul observă că puterea din noi, înnăscută

tuturor, prima lege lipită de noi, care ne duce spre Dumnezeu prin cele văzute, este

raţiunea”74.

89. Cunoaştem existenţa lui Dumnezeu numai pe calea firii?

Noi cunoaştem existenţa lui Dumnezeu şi pe calea Descoperirii sau Revelaţiei

dumnezeieşti supranaturale. Dumnezeu Şi-a descoperit existenţa Sa proorocilor, S-a arătat

prin Fiul Său Cel întrupat şi Se va face cunoscut în împărăţia cerurilor. «Duhul, zice Sf.

Irineu, pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţă

veşnică, pe care o capătă din faptul că vede pe Dumnezeu»75. Cunoaşterea mai presus de fire a

lui Dumnezeu, pe care cei îmbunătăţiţi moral, ajunşi pe cea mai înaltă treaptă a urcuşului

duhovnicesc după curăţirea de paimi, o gustă anticipativ încă din această viaţă, constituie

însăşi viaţa veşnică pentru cei drepţi în împărăţia cerurilor (Ioan 17, 3).

VIDEO Slujba sfintire TROITA Bârza 14.09.2013

VIDEO Slujba sfintire TROITA Bârza 14.09.2013

MASLUL

Unde se face slujba Sfântului Maslu?

În biserică sau în casa bolnavului pentru care se face Maslul.

219. Cine poate săvârşi slujba Sfântului Maslu?

După predania veche a Bisericii, pentru slujba Sfântului Maslu trebuie şapte preoţi,

închipuind cele şapte daruri ale Duhului, numărate de proorocul Isaia (11, 2-3). Numărul

acesta simbolic aminteşte şi unele fapte din Sfânta Scriptură a Legii Vechi, din care se vede

mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Astfel de şapte ori s-a plecat proorocul Elisei peste un copil

mort pe care l-a înviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, şapte au fost preoţii care au sunat din

trâmbiţe şi de şapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, când a fost cucerită de izraeliţi,

la intrarea lor în pământul Făgăduinţei (Iosua 6, 13-16). Şi iăraşi, de şapte ori s-a rugat

proorocul Ilie pe muntele Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de seceta

(III Regi 18, 42-45)553.

La nevoie pot sluji însă Sfântul Maslu şi mai puţini preoţi: trei (pentru numărul

Treimii)554 sau cel puţin doi. În tot cazul, numai un singur preot nu poate săvârşi Sfântul

Maslu, căci Sf. Apostol ne spune să chemam „preoţii Bisericii...” (Iacov 5, 14), iar nu pe un

preot.

220. Când se poate face maslu?

Nu sunt zile sau timpuri anumite pentru săvârşirea Sfântului Maslu. Se face oricând e

nevoie. În popor se obişnuieşte a se face mai ales în zilele de post În săptămâna Patimilor se obişnuieşte Miercuri, Joi şi Vineri, dar mai ales în Sfânta şi

Marea Miercuri, înaintea Ceasurilor, în amintirea Ungerii Mântuitorului cu mir de către

femeia cea păcătoasa (Luca 7, 37-38). Atunci se face în biserici Sfântul Maslu de obşte, adică

pentru mai mulţi bolnavi, cu sobor de mulţi preoti. Bolnavul pentru care se face Sfântul Maslu

trebuie mai întâi să se spovedească, pentru ca să i se dea, prin Sfântul Maslu, curăţire

sufleteasca, adică iertarea păcatelor şi tămăduirea trupului de boală555.

221. Se poate face Sfântul Maslu pentru cei sănătoşi?

Întrucât prin Taina Sfântului Maslu se dobândeşte nu numai tămăduire de bolile

trupului, ci şi iertarea păcatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci şi pentru

cei sănătoşi şi nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Sfântul Simion al Tesalonicului

îndeamnă pe fiecare creştin să se nevoiască a-şi face Sfântul Maslu556.

222. Ce lucruri trebuie la săvârşirea Sfântului Maslu?

Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta Evanghelie,

lumânări (de regulă şapte), un vas cu grâu sau cu făină şi unul cu untdelemn, precum şi şapte

beţişoare de busuioc înfăşurate cu vată, cu care preoţii vor unge pe bolnav.

223. Care sunt părţile cele mai de seamă ale slujbei Sfântului Maslu?

Întâi rugăciunea pentru sfinţirea untdelemnului, pe care o rostesc preoţii pe rând până se

plineşte de şapte ori. Al doilea, cele şapte Apostole şi Evanghelii, urmate fiecare de ectenia

întreită şi de câte o rugăciune pentru sfinţirea untdelemnului şi pentru tămăduirea bolnavului.

Al treilea, ungerea de şapte ori a celui bolnav cu untdelemn sfinţit, rostindu-se de fiecare dată

rugăciunea: «Părinte sfânte, Doctorul sufletelor şi al trupurilor... tămăduieşte şi pe robul Tău

acesta (numele) de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins... » şi aşa mai departe,

precum scrie în Molitfelnic

 Ce trebuie să ştim despre untdelemnul de la Sfântul Maslu?

Fiind binecuvântat de preoţi cu chemarea lui Dumnezeu, acest untdelemn este sfinţit şi

plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca şi apa Botezului. El are puterea de a sfinţi

sufletul şi de a tămădui trupul, a izgoni bolile, a vindeca rănile, a curăţi întinăciunea păcatului

şi a împărtăşi mila şi îndurarea lui Dumnezeu.

De aceea, untdelemnul rămas de la Sfântul Maslu, ca şi făina binecuvântată atunci,

trebuie păstrate cu cinste în loc ales. El poate fi folosit numai în scopuri curate şi

evlavioase557. Se obişnuieşte ca din făina şi untdelemnul de la Sfântul Maslu să se facă o

turtişoară, din care se dă bolnavului să mănânce. În unele părţi, din această făină se fac

prescuri pentru Liturghie. Untdelemnul se poate pune în candelă să ardă, fie în casă, fie la

biserică.

Crucea

De ce a trebuit să moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe CRUCE?

Pentru mai multe pricini. Însemnăm câteva: 

a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu

privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţăde lume;

 b) ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai

îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla; 

c) dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut. 21,

23; Gal. 3, 13), şi la ea erău osândiţi cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde

coborâse ticăloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată

ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic.

Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos

de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă

faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui

Dumnezeu asupra noastră;

 d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din

partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi.

Aşadar, de câte ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem

aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în

acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în

clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.

Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc

cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf.

Maxim Mărturisitorul zice: «Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să

asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să

biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin

faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat

lumea de stăpânirea lui»

Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură ruăşinoasă şi dureroasă pentru

Domnul, e bine să o cinstim?

Trebuie să o cinstim cât se poate mai mult, căci Domnul a îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea

a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea

Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne caim de

păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o

Domnul, pe de alta, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mântuit prin ea de ele şi să o

slăvim.

Nu te gândeşti la ostenelile şi la suferinţele ce le-au îndurat părinţii tăi de pe urma

neascultării tale? Ruşinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă

de tine şi sporeşti căinţa ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta

cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea Sa faţă de noi, arătată pe

Cruce? Nu ci pururea şi-o aminteşte şi ne-o aminteşte, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin

faptul că ne-o aminteşte ne câştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sf.

Liturghie că Şi-a vărsat sângele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se

înţelege de moartea pe cruce. „Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul

acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Cor. 11, 26).

La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gândi fără să-L vedem răstignit pe cruce.

Iar la Cruce ne gândim, tocmai pentru că ne gândim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci

nu ne putem gândi la ea decât văzând cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi Crucea Sa

sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit „semnul Fiului Omului”. Ea se va arăta pe cer împreună

cu El (Matei 24, 30), când va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu

au primit iubirea Lui cât au vieţuit în lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai

înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (Ies. 29, 37).

Mai sunt şi alte locuri în Sfânta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti

Crucea?

Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu:

„Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea Lui

Dumnezeu este” (I Cor. 1, 18). Şi iarăşi: „Iar mie să nu-mi fie a mă Lăuda decât numai în

Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu

pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aci Apostolul arată că, precum Crucea înseamnă dreptatea lui

Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi, Domnului nostru Iisus

Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorâ în noi prin

osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El.

Sfânta Scriptură socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine,

locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărţea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte

duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii,

Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit

datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, în Sine, pe

Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de

câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credinţă, arătăm că primim această împăcare şi

că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al păcii. „Căci El este pacea noastră, El,

Care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,... ca, întru Sine,

pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-i împace cu

Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2,

14-16). „Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate

cu Sine să le împacce, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin

sângele Crucii Sale” (Col. l, 19-21).

„Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic nouă cu rânduielile lui,

şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi

domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra Lor prin Cruce” (Col. 2, 14 şi

15).

Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17, 1).

Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea.nezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).

Mântuitorul însuşi spune: „Cel ce voieşte sâ vinâ după Mine să se Lepede de sine, să-şi

ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din

suflet, că lupta împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar

lupta şi necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El

păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-1 vede omul cu gândul, să-l facă şi cu mâna, ca

şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a

fi cu recunoştinţa faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor

Troita de la Barza

In dupa amiaza acestei zile, vineri 13.09.2013 a fost urcata si montata pe muntele din comuna Toplet, sat Barza o Troita, a carei slujba de sfintire va fi condusa de catre Protopop Pr. Nicolae Pereş de la protopopiatul Baile Herculane impreuna cu Pr.ic.Bogdan Belu de la Parohia Ortodoxă Bârza in data de 14.09.2013 incepand cu ora 15:00, chiar in zi de sarbatoare INALTAREA SFINTEI CRUCI

Crucea va putea fi vizibila si noaptea datorita spoturilor cu incarcare solara.

HIROTONIA

Ce sunt hirotonia şi hirotesia?

Hirotonia e cuvânt grecesc, care se tălmăceşte: alegere prin ridicarea şi punerea

mâinilor, pentru ca orice har în legătura cu gradele preoţiei se dă prin punerea mâinilor

Episcopului.

Prin Taina Hirotoniei se aşază în Biserică cele trei trepte sau stări ale preoţiei, adică

(începând de jos în sus): diaconia, preoţia şi arhieria. La treptele de sus se ajunge numai

trecând prin cele de jos, adică: cel ce se hirotoneşte preot trebuie să fie mai întâi hirotonit

diacon şi apoi preot.

Fiecare dintre cele trei trepte are rânduiala ei proprie de hirotonie. Cel ce vrea să fie

hirotonit diacon trebuie să treacă mai întâi prin alte două trepte, şi anume: slujba de citet şi

ipodiaconatul. Ele se dau prin hirotesie. Acest cuvânt înseamnă, simplu, punerea mâinilor;

hirotesia nu e tot una cu hirotonia. Hirotonia înseamnă învestirea cu una din treptele preotiei,

pe când hirotesia înseamnă acordarea unei stujbe bisericeşti inferioare sau a unor grade şi

ranguri onorifice în ierarhia bisericească administrativă.

Cel ce se hirotoneşte diacon este făcut deci întâi citeţ şi apoi ipodiacon.

200. Cine are dreptul de a săvârşi hirotonule şi hirotesiile?

Atît hirotesiile premergatoare diaconiei cât şi hirotoniile se savîrsesc numai de Episcop

(Arhiereu).

201. Unde se săvirsesc hirotoniile şi hirotesiile?

Atât hirotoniile cât şi hirotesiile, după canoane, se săvârşesc numai în biserică539.

Anume, hirotoniile înlăuntru altarului, înaintea Sfintei Mese, iar hirotesiile se fac în faţa

altarului, pe locul dinaintea Uşilor Împărăteşti.

202. Când se săvârşesc hirotoniile şi hirotesiile?

Hirotonia preotului şi a arhiereului se săvârşeşte numai la Liturghia deplină, adică la

Liturghia Sf. Ioan sau la cea a Sf. Vasile; hirotonia diaconului se poate face şi la Liturghia

Darurilor mai înainte sfinţite540. Nu se pot hirotoni mai multe persoane pentru aceeaşi treaptă

la o Liturghie; hirotesii se pot face mai multe la una şi aceeaşi Liturghie (mai mulţi citeţi sau

ipodiaconi)541. Hirotonia diaconului se face după sfântirea Darurilor, şi anume după ce

arhiereul zice ecfonisul: «Şi să fie milele Marelui Dumnezeu...». Hirotonia preotului se face

înainte, de sfinţirea Darurilor (după Heruvic); iar a arhiereului se face mai înainte şi anume

după cântarea «Sfinte Dumnezeule».

203. Care e partea cea mai de seamă din rânduiala hirotoniei?

E rugăciunea de hirotonie «Dumnezeiescul har...», rostită de Episcopul hirotonisitor,

prin care el cheamă harul Sfântului Duh să se pogoare asupra candidatului îngenuncheat în

faţa Sfintei Mese, în timp ce clericii împreună-liturghisitori cântă încetişor şi dulce: «Doamne

miluieşte», de mai multe ori. După aceasta, arhiereul în faţa uşilor împărăteşti dă celui

hirotonit veşmintele treptei pentru care a primit hirotonia, arătându-le pe rând poporului şi

zicând «Vrednic este!», la care corul sau credincioşii răspund de trei ori: «Vrednic este!»

UNGEREA CU SFINTUL MIR

Când se săvârşeşte a doua Taină, adică Ungerea cu Sfântul Mir?

În Biserica Ortodoxă această Sfânta Taină se împărtăşeşte creştinului îndată după Botez;

de aceea, rânduială ei nu alcătuieşte o slujbă aparte, de sine stătătoare, ci e împreunată cu

aceea a Botezului, ca o prelungire a ei.

178. Ce este Sfântul Mir?

Este untdelemnul amestecat cu mirodenii, pregătit (fiert) după o rânduială anumită în

fiecare an, în primele trei zile din săptămâna Patimilor şi sfinţit de către Patriarhul Ţării, joi în

aceeaşi săptămână, la Liturghie. Se împarte episcopilor şi tuturor bisericilor. Prin mulţimea

mirodeniilor din care e făcut, el închipuie mulţimea şi felurimea darurilor şi puterilor

Sfântului Duh519. Sfântul Mir e folosit nu numai la a doua Taină, după Botez, ci şi la sfinţirea

antimiselor şi a bisericilor.

179. Cum se face ungerea cu Sf. Mir şi ce închipuie ea?

După săvârşirea Botezului, preotul citeşte îndată o rugăciune în care roagă pe

Dumnezeu să învrednicească pe noul botezat de darul ungerii cu Sfântul Mir şi de

împărtăşirea cu Sfintele Daruri. Apoi îl unge cu Sfântul Mir, făcându-i semnul crucii: la

frunte, pentru sfinţirea minţii şi a gândurilor; la ochi, nări, gură şi urechi, pentru sfinţirea

simţurilor; la piept şi pe spate, pentru sfinţirea inimii şi a dorinţelor; la mâini şi pe picioare,

pentru sfinţirea faptelor şi a căilor creştinului. De fiecare dată zice cuvintele: «Pecetea darului

Sfântului Duh. Amin». Aceste cuvinte sunt luate din a doua epistolă a Sfântului Apostol Pavel

caătre Corinteni, unde spune: „Iar cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi întru Hristos şi

ne-a uns pe noi, Dumnezeu este, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului întru inimile noastre” (II Cor. 1, 21-22).

Ungerea aceasta este deci semnul darului Sfântului Duh, Care S-a pogorât în chip văzut

asupra Mântuitorului şi asupra Sfinţilor Apostoli şi Care acum ni se dă şi nouă, după botez, în

chip nevăzut520. Prin ungere, noul botezat este un nou hristos, adică uns al Domnului, căci

cuvântul grecesc XristoV" înseamnă uns521.

180. Care sunt părţile următoare ale slujbei?

Înconjurarea mesei botezului, spălarea pruncului şi tunderea părului.

181. Cum se săvârşeşte şi ce semnifică înconjurarea mesei botezului?

Slujitorii, împreună cu naşul şi pruncul, înconjoară de trei ori cristelniţa şi masa pe care

este Sfânta Evanghelie, cântând imnul: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi

îmbrăcat. Aliluia”, luat din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni (3, 27). Această

înconjurare, în formă de horă, este semnul bucuriei Bisericii pentru primirea în sânul ei a unui

nou credincios al lui Hristos. După aceasta, se citeşte Apostolul din epistola către Romani (6,

3-11), în care Sfântul Apostol Pavel arată însemnătatea şi efectele botezului, apoi Evanghelia

518 Sf.

de la Sfântul Matei (28, 19, 20), în care se cuprind cuvintele cu care Mântuitorul a întemeiat

Taina Botezului.

182. Cum şi pentru ce se face spălarea pruncului, după ce a fost uns cu Sfântul

Mir?

După ce preotul rosteşte mai multe rugăciuni pentru păstrarea neştirbită a darurilor

Botezului şi Sfântului Mir în noul botezat, udă în apă faşa pruncului şi stropeşte întâi faţa

acestuia, apoi spală toate locurile unde a fost uns cu Sfântul Mir, ştergând Mirul rămas, pentru

a-l feri de o eventuală pângărire.

183. Cum şi pentru ce se face tunderea părului la cel ce se botează?

După alte rugăciuni, preotul taie cruciş câteva fire din creştetul pruncului şi le pune în

cristelniţă rostind cuvintele: «Se tunde robul (roaba) lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui...»

etc. La popoarele vechi, părul capului era privit ca un semn al puterii şi tăriei bărbăteşti (Jud.

16, 18-20); de aceea tunderea lui închipuie predarea desăvârşită a noului botezat în stăpânirea

şi sub ascultarea lui Dumnezeu, întru Care s-a botezat şi Care-i este de acum cap sau

conducător. Fiind făcută cruciş, tunderea e şi pecetea lui Hristos; iar întrucât părul este un

produs al trupului, tunderea lui alcătuieşte şi o pârgă sau o jertfă a trupului omenesc, adusă lui

Hristos, de aceea, părul tăiat nici nu se aruncă oriunde, ci se pune în loc curat, de obicei în

cristelniţă522 

184. Cum se termină slujba Botezului şi a Ungerii cu Sfântul Mir?

Se termina cu o scurtă ectenie întreită pentru prunc şi pentru naş, după care se face

otpustul. Preotul împărtăşeşte apoi pe prunc cu Sfintele Taine în faţa uşilor împărăteşti.

Astfel, după ce pruncul s-a curăţit de păcatul strămoşesc prin Botez şi după ce, apoi, a

dobândit pecetea darului Sfântului Duh, primeşte Sfânta Împărtăşanie, căci aceasta este

sfârşitul şi coroana Tainelor; prin ea noul creştin se uneşte desăvârşit cu Hristos, devenind

astfel mădular deplin şi adevărat al Bisericii, Trupul lui Hristos523

DESPRE VIAŢA VIITOARE

În care articole din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre „Viaţa viitoare”?

În articolele XI şi XII.

 Care sunt aceste articole?

Aceste articole sunt:

«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie».

. Ce ne învaţă aceste două articole?

Ne învaţă despre ţinta ultimă la care vom ajunge după viaţa noastră pământească în

sânul Bisericii. Ţinta aceasta este viaţa fericită şi nesfârşită ce va urma după „veacul”

pământesc şi după învierea morţilor.

Dacă oamenii vor învia odată, de ce mai mor?

 Pare drept să moară cei păcătoşi,

pentru că firea lor e robită de păcat, dar de ce să moară cei ce trăiesc in sânul Bisericii,

curăţindu-se de păcate prin harul Sfintelor Taine şi prin implinirea poruncilor dumnezeiesti?

Moartea a rămas, şi pentru cei drepţi, ca o lege de obşte a tuturor oamenilor ce vieţuiesc

pe pământ (Rom. 5, 12; Evr. 9, 27). A rămas chiar şi pentru cei ajunşi la o cât mai deplină

curăţire de păcate, pentru că trupul lor poartă slăbiciunile intrate în el, de pe urma păcatului

strămoşesc. Şi trupul acesta slab trebuie să moară cum a murit trupul lui Hristos, ca oamenii

să-1 primească odată cu totul schimbat, eliberat de toate slăbiciunile şi trebuinţele, ca să nu

mai stânjenească fericirea desăvârşită a omului din viaţa viitoare. Sfântul Apostol Pavel zice:

„Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, de nu va muri” (I Cor. 15, 36). Deci moartea celui

drept nu mai e o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere a lui spre o viaţă mai desăvârşită. Prin

moarte firea omenească scapă de ultima slăbiciune intrată în ea de pe urma păcatului. Aceasta

însă numai pentru că omul se ridică, prin credinţă şi prin iubirea lui Hristos, mai presus de

moarte încă din viaţă, nemaitemându-se de ea, şi aşteptând-o ca un prilej de a se apropia şi

mai deplin de Hristos. Precum se eliberează de celelalte slăbiciuni, stăpânindu-le cu voinţă

întărită de harul Sfântului Duh, aşa se va elibera de moarte răbdând-o fără teamă, prin aceeaşi

întărire a Sf. Duh. Aşa face cel drept. Sfântul Apostol Pavel spune că el doreşte a fi cu

Hristos, deşi pentru folosul oamenilor ar fi mai bine să mai trăiască (Filip. 1, 23-24; II Cor. 3,

Îndată după moarte şi încă mai înainte de învierea trupurilor, sufletele celor

credincioşi şi curăţiţi de păcate se duc la viaţa fericită. Dar ce se întâmplă cu sufletele

celor care mor în necredinţă şi păcate?

Sufletele celor necredincioşi sunt îndată osândite. Aceasta ne-o spune Însuşi

Mântuitorul Iisus Hristos prin pilda despre bogatul şi săracul Lazăr. De sărac se spune că a

murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar de bogat, că a fost dus în iad (Luca 16,

22-23).6-8)

Ce se întâmplă cu sufletele după moarte şi mai înainte de învierea trupurilor şi

de judecata cea de obşte?

Primul lucru ce se întâmplă fiecărui suflet, îndată după moarte, este o judecată. Această

judecată care se face cu fiecare suflet în parte se numeşte judecata părţiculară şi ea se

deosebeşte de judecata cea de obşte, sau universală, care se Va face cu toţi oamenii, în acelaşi

timp, la sfârşitul lumii după învierea trupurilor. Prin această judecată părţiculară se cercetează

starea în care iese omul din viaţa pământească; şi dacă această stare este bună, sufletul este

dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, e luat de duhurile cele rele şi dus la chinuri.

Fericirea la care sunt duşi cei găsiÎi Vrednici se numeşte „Sânul lui Avraam” (Luca 16, 22),

sau „Rai” (Luca 23, 43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numesc

„Iad” (Luca 16, 22). Că această judecată şi trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc îndată

după moarte, Vedem şi din cuvântul Mântuitorului către tâlharul de pe cruce: „Astăzi vei fi

împreună cu Mine în rai” (Luca 23, 43), sau din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Rânduit

este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evr. 9, 27), ca şi din locurile

unde se spune că e cuprins de dorinţa de a muri, pentru a petrece cu Domnul (II Cor. 5, 6-8;

Filip. 1, 21). Dintre Vechii scriitori bisericeşti, care vorbesc despre judecata părţiculară

deosebită de cea de obşte, amintim pe Tertulian, care zice: «Sufletul (păcătosului după

moarte) cel dintâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost pricinuitorul

tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aştepte şi trupul său, ca să primească răsplata şi

pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, care s-a supus poruncilor lui»261.

. Cine este judecătorul la această judecată particulară a sufletelor şi cum se

face ea?

Judecata particulară o face Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care va face şi judecata cea

de obşte. „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Dar

Mântuitorul Se serveşte la această judecată pe de o parte de conştiinţa omului, pe de alta de

Sfinţii Îngeri şi de duhurile rele 

De ce şi cum Se foloseşte Mântuitorul de conştiinţa omului la judecata

particulară?

De conştiinţa omului Se foloseşte ca să nu poată spune omul că a fost judecat pe

nedrept. Însăşi conştiinţa lui îl va osândi, atunci, pe omul păcătos şi tot ea îi va da pace şi

linişte, dacă nu se găseşte în el nimic de osândit. Conştiinţa este judecătorul omului şi în

timpul vieţii pământeşti. Dar în timpul morţii şi mai ales după moarte ea va fi luminată în chip

deosebit de Dumnezeu, ca să-şi poată câştiga şi spori toate forţele sale de pătrundere şi de

judecată nemincinoasă a omului: «Fiecare în vremea morţii îşi cunoaşte păcatele lui»262.

Osândirea din partea conştiinţei va produce sufletului o spaimă grozavă, iar neosândirea

din partea ei, o mare linişte şi îndrăzneală. Un scriitor din Filocalie, Teognost, spune: «Luptăte

să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, ca o siguranţă neîndoielnică, ca

să nu afli în vremea ieşirii tulburare şi spaimă neaşteptată. Şi atunci ai luat-o, când nu mai ai

inima osânditu-te pentru lipsuri şi conştiinţa înţepându-te pentru supărări... şi când primeşti cu

bucurie şi cu inima pregătită moartea cea înfricoşată de care fug cei mulţi