Despre Ispitire-Parintele Papacioc

12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiască decât mintea

12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiască decât mintea

omenească în lucrarea mântuirii?

Pentru că Descoperirea dumnezeiască nu greşeşte şi nu înşeală niciodată, fiind garantată

de Dumnezeu însuşi Care e Adevărul (Ioan 14, 6), de nesfârşita Lui întelepciune şi de

împlinirea până astăzi a atâtora dintre cele vestite de această Descoperire. Mintea omenească

poate înţelege unele dintre cele cuprinse în Descoperirea dumnezeiască, dar ea nu poate pătrunde toată această Descoperire. Pentru ca mintea noastră să fie întru totul de aceeaşi

părere cu Descoperirea de sus ar trebui să cunoaştem pe Dumnezeu în fiinţa Sa. Dar cum

fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută pentru că mijloacele fireşti pe care mintea noastra

ni le pune la îndemână nu ajută la acest lucru, noi punem toată încrederea în adevărurile

Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvântului

despre El încrederea în făgăduiala unui om serios şi vrednic de laudă, despre care ştim sigur că nu

ne înşala, de ce să nu dăm aceeaşi crezare cuvintelor lui Dumnezeu însuşi?4 «Nu e mai

cuminte zice Origen, să dăm mai multă crezare lui Dumnezeu?»5 De asemenea, Sfântul Ioan

Gură de Aur ne îndeamnă să ne încredem totdeauna în Dumnezeu, chiar atunci când cuvântul

Lui pare a fi împotriva felului nostru de a judeca şi de a vedea. Judecata şi vederea noastră se

pot înşela; cuvântul Lui, niciodată.

13. Câte feluri de Descoperiri sunt?

Privită în izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiască e una singură. Dacă,

însă, ţinem seama de căile folosite pentru a ajunge până la noi, Descoperirea este de două

feluri: întâi, Descoperirea dată pe calea firii; şi al doilea, Descoperirea dată pe calea mai

presus de fire, adică pe calea supranaturală. Aceasta din urmă nu poate fi primită fără ajutorul

lui Dumnezeu, dat celui credincios

11. Este cu putinţă ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor?

11. Este cu putinţă ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor?

Este cu putinţă. S-a susţinut, totuşi, de către unii înţelepţi pagâni şi de către unii eretici,

că Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. Întâi pentru că Dumnezeu cel nesfârşit, cel

nematerial, cel neschimbător şi cel veşnic nu S-ar fi putut apropia şi nu ar fi avut deci cum să

fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător şi trecător. În al doilea rând,

dacă Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiinţele muritoare, aceste fiinţe slabe şi neajutorate nu ar fi

reuşit să cuprindă şi să înţeleagă Descoperirea care li se făcea. Acei păgâni şi eretici judecău

aşa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonală, lipsită de viaţă şi mai ales de

iubire.

Pentru noi, creştinii, nu sunt asemenea oprelişti, fiindcă, după învăţătura Bisericii,

Dumnezeu este o fiinţa personală, care poate avea legături cu alte persoane, şi, deci, şi cu

oamenii. Sfinta Scriptură însăşi ne învaţă că Dumnezeu a ţinut, din cele mai îndepărtate

timpuri, mereu legătura cu oamenii, adică dându-le Descoperirea Sa: „În multe rânduri şi în

multe chipuri odinioară Dumnezeu grăind părinţior prin prooroci, în zilele acestea mai de pe

urmă a grăit nouă întru Fiul” (Evr. 1, 1). Ca izvor al vieţii şi al iubirii, Dumnezeu Se apleacă

şi Se descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea departe, pentru că El

sălăşluieşte şi în inimile noastre.

Descoperirea dumnezeiască priveşte pe oameni şi ei pot s-o primească. Ei sunt „chipul

şi asemănarea Lui Dumnezeu” şi, prin aceasta, îndreptăţiţi la cinstea descoperirilor de sus.

Această cinste a mers până acolo încât Descoperirea deplină adusă de Fiul lui Dumnezeu pe

pamânt s-a făcut prin întruparea Sa în om. Credinciosul poate primi Descoperirea

dumnezeiască, apoi, şi pentru că el însuşi e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu.

Psalmistul lămureşte aceasta zicând: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te

doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când

voi veni şi mi voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arată astfel

suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai făcut spre a Te căuta şi neliniţtit este sufletul nostru pâna nu se va odihni întru Tine».2 Ca fiinţă înzestrată cu minte, întruât este creat după

«chipul Lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevăruri din partea lui Dumnezeu.

Acesta, în nesfârşita Sa înţelepciune uşurează căile de înţelegere a adevărurilor date, în cei

care s-au făcut vrednici de El printr-o viaţă aleasă şi au primit harul Duhului Sfânt.

DESPRE DESCOPERIREA DUMNVEZEIASCĂ

DESPRE DESCOPERIREA DUMNVEZEIASCĂ

6. Ce este Descoperirea dumnezeiască?

Descoperirea sau Revelaţia dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu

a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia cunoscându-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L

cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia şi prin aceasta să se mântuiască.

7. Ce dovedeşte din partea lui Dumnezeu această Descoperire?

Descoperirea dumnezeiască dovedeşte marea iubire a lui Dumnezeu faţa de oameni.

„Dumnezeu este iubere” (I Ioan 4, 8), iubire nesfârşită, un ocean de iubire, cum zic Sfinţii

Părinţi. Prin ea Dumnezeu revarsă lumina şi căldura Lui, cea mai presus de fire, asupra,

întregii făpturi şi o ajută să se împărtăşească cât mai deplin de puterea cea de sus şi de

adevărul cel mântuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e însăşi această lumină ce ni s-a dat din

nesfârşita Lui iubire faţa de noi.

8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toţi oamenii?

Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toţi oamenii, pentru că toţi au nevoie de

mântuire, dar, întrucât nu toţi erău vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea

Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă

a fost încredinţată anumitor oameni aleşi, care la rândul lor s-o vestească celor ce doresc a o

primi.

9. De ce nu toţi oamenii pot prizni Descoperirea direct de la Dumnezeu?

Pentru nevrednicia pricinuită de necurăţia sufletului şi a trupului lor, în urma căderii în

păcat a protopărinţilor noştri.

10. Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeieşti?

Oamenii aleşi de Dumnezeu în acest scop au fost patriarhii, Moise, drepţii şi proorocii,

care au primit şi au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sânul poporului evreu. Această

Descoperire a fost adusă osmenilor în chip deplin de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat,

Domnul nostru Iisus Hristos, „Lumina cea adevărată, care Luminează pe tot omul ce vine în

lume” (Ioan 1, 9). Mântuitorul a răspândit în lume Descoperirea dumnezeiască prin Sfinţii Săi

Apostoli şi Ucenici, în Biserica întemeiată de El şi intrată în istorie la Cincizecime

CEA DINTÂI DATORIE A CREDINCIOSULUI

CEA DINTÂI DATORIE A CREDINCIOSULUI

1. Care este cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă?

Cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă este grija de măntuirea

sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preţ pentru el ca mântuirea sufletului, după

cuvântul Mântuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobândi Lumea toată şi-şi va

pierde sufletu său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Marcu 8, 36-37).

2. Dar ce este mântuirea?

Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii de veci, în

Hristos. Ea ne-a fost făcută cu putinţă de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea Domnului

nostru Iisus Hristos la cer, şi ne-o însuşim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie să

conlucrăm prin credinţă şi fapte bune. De mântuire se poate împărtăşi orice om, căci

Dumnezeu «voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.» (I

Tim. 2, 4).

3. Unde se găseşte adevărul care duce la mântuire?

Adevărul care duce la mântuire se găseşte în Sfinta Biserică Ortodoxă, „stâlpul şi

temelia adevărului” (I Tim. 3, 15).

4. De la cine are Biserica Ortodoxă acest adevăr?

Biserica Ortodoxă are acest adevăr de la Dumnezeu însuşi, vestit mai dinainte prin

patriarhii, drepţii şi proorocii Vechiului Testament, care au avut o viaţa şi cugetare sfăntă, şi

apoi în mod desăvârşit prin Însuşi Fiul Său întrupat Domnul nostru Iisus Hristos, Măntuitorul,

cum spune Sfăntul Apostol Pavel: «După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în

multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a

grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor la toate şi prin Care a făcut şi veacurile;

Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii SaLe...»

(Evr. 1, 1-3).

5. Cum a dat Dumnezeu acest adevar?

Acest adevăr l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiască.

VIDEO Predica Duminica a treia dupa Rusalii Pr.Ic Bogdan Belu Biserica Ortodoxa Barza

VIDEO Predica Duminica a treia dupa Rusalii Pr.Ic Bogdan Belu Biserica Ortodoxa Barza 

http://www.youtube.com/watch?v=BrkM96tIrqg

Neştiinţa nu este o scuză

Neştiinţa nu este o scuză

Feluritele evenimente din istoria mântuirii noastre, răspândite de-a

lungul anului prin calendarul liturgic, ne cer să le întâmpinăm şi să le răspundem an de an. 

Dacă eu am 62 de ani, înseamnă că trebuie să fi

avut parte de 62 de Vineri Mari, de 62 de Săptămâni Luminate, de 62 de

Liturghii din noaptea de Paşti, de 62 de Rusalii, de 62 de Posturi Mari, de

62 de pomeniri ale celei de-a Doua Veniri, despre care se citeşte în

fiecare an în duminica Lăsatului de Carne. Nu am deci nici o scuză când

mă voi arăta în faţa Domnului în ziua Judecăţii. Pot să-L aud cum spune

celor ce zic că nu au ştiut: Oare nu aţi văzut şi nu aţi simţit iubirea Mea

jertfelnic pentru voi în fiecare Vinere Mare vreme de 62 de ani? Nu

M-aţi auzit vorbind despre a Doua Venire în Evanghelia din fiecare an la

Duminica a treia dinaintea Postului Mare vreme de 62 de ani? Iar dacă

nu eraţi în Biserică în acele duminici, ar fi trebuit să fiţi. Deci nu spuneţi

că nu aţi ştiut! (Anthony M. Coniaris, Vitamine duhovniceşti pentru

întărirea sufletului, Editura Sofia, Bucureşti, 2009).

Evanghelia dupa Sf.Ev.Matei Preot Bogdan Belu 14.07.13 Biserica Ortodoxă Bârza

Evanghelia dupa Sf.Ev.Matei Preot Bogdan Belu 14.07.13 

Preot Ic.Bogdan Belu

Parohia Bârza

Programul Serviciilor Religioase 14-21 IULIE 2013

Programul Serviciilor Religioase 14-21 IULIE 2013

14 IULIE-Duminică ora 17:00-Vecernie

19 IULIE-Vineri ora 17:00 Vecernie

20 IULIE-Sâmbătă ora 08:15 Sfântul Ilie

21 IULIE-Duminică ora 08:15-Sfantul Proroc Iezechiel;

 Cuviosii Rafael si Partenie de la Agapia-Slujbă

Pr.ic.Bogdan Belu

Parohia Ortodoxă Bârza

Se cade să mergem la Sfânta Biserică

Se cade să mergem la Sfânta Biserică

Se cade, fraţi creştini, să ne ducem la Sfânta Biserică a lui

Dumnezeu: de nevoie, din dorinţă, adeseori, cu curăţenie şi din datorie.

- Se cade întâi să mergem la Sfânta Biserică de nevoie; că precum

cei flămânzi şi însetaţi simt nevoia să meargă la masă şi la izvor spre a se

sătura de mâncare şi de băutură, aşa şi noi creştinii, care suntem

flămânzi, atât de pâinea cea duhovnicească care este trupul Domnului,

cât şi de pâinea cea înţelegătoare, care este cuvântul de învăţătură.

Aceasta zice şi Sfântul Grigorie Teologul: „Pâine este cuvântul lui

Dumnezeu cu care se hrănesc sufletele ce flămânzesc după

Dumnezeu“. La fel şi noi cei ce însetăm, atât de băutura cea fără de

moarte, care este Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, cel dătător de

viaţă, cât şi băutura cea duhovnicească care este cuvântul de învăţătură.

Aşa şi noi, creştinii cei flămânzi şi însetaţi, suntem siliţi să mergem la

Sfânta Biserică ca să ne hrănim din masa cea tainică care este acolo,

adică Trupul şi cuvântul Domnului şi să ne potolim setea noastră din

izvorul vieţii, care este Sângele Domnului şi învăţătura Sfintei Scripturi

ce izvorăşte din Biserica lui Hristos. Căci zice Domnul: „Dacă nu veţi

mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea

viaţă în voi“ (Ioan 6:53). Se cade ne ducem noi creştinii la Sfânta

Biserică Ortodoxă de nevoie, pentru că Biserica este ca o corabie. Că

precum în vremea potopului au scăpat de la moarte numai cei ce au intrat

în corabie, iar ceilalţi s-au înecat şi au pierit, aşa şi acum, câţi creştini se

duc la Biserică se izbăvesc de potopul păcatelor, iar câţi rămân afară de

Biserică se îneacă şi pier.Suntem datori să mergem la Biserică, pentru că Biserica este

stâna duhovnicească, iar noi suntem oi cuvântătoare ale turmei lui

Hristos. Că, precum oile care rămân afară de stână se primejduiesc

şi pier, ori lupul le mănâncă, ori altă fiară le răpeşte, aşa şi creştinii

care nu merg la Biserică, ci rămân afară de ea, se primejduiesc şi se

ucid de lupul cel nevăzut, adică de diavolul, ca şi de fiarele patimilor

iar câţi se află în Biserică, scapă de primejdie.

Aceasta a spus-o şi Sfântul Ioan Gura de Aur, zicând: „Rămâi în

Biserică şi nu vei fi trădat de Biserică; iar de fugi din Biserică, nu este

vinovată Biserica. Că de vei fi înăuntrul Bisericii, nu intră lupul; iar de

vei ieşi afară te va pierde fiara. Nu este de vină stâna la aceasta, ci

nerăbdarea şi necredinţa ta; că nimic nu este mai tare decât Biserica.

Nădejdea ta să fie Biserica: mânturiea ta să fie Biserica; scăparea ta sa

fie Biserica, căci este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată decât

pământul şi niciodată nu îmbătrâneşte, ci întotdeauna înfloreşte.

Sunteţi datori, creştinilor, să mergeţi la Biserică, fiindcă Biserica

este spital de obşte, care vindecă pe toţi păcătoşii ce sunt răniţi de

diavol. Deci, aşa cum cei ce au răni pe trupul lor merg la doctori şi la

spital să se vindece, ca să nu moară, la fel şi creştinii răniţi de patimi şi

păcate, fiind în primejdie de moarte, trebuie să meargă la spitalul cel

de obşte, care este Biserica, pentru a-şi arăta rănile la duhovnici prin

spovedanie şi a se vindeca de ele.

Întrebare: Mai trebuie să merg la Sfânta Liturghie dacă în cea mai

mare parte a ei dorm? Răspuns: Neapărat! (Cuviosul Varsanufie de la

Optina).

Cuvântul unui mitropolit despre mersul la Sfânta Biserică

Cuvântul unui mitropolit despre mersul la Sfânta Biserică

Să ai credinţa fără să te manifeşti ca atare, fără să faci parte

integrantă dintr-o parohie, dintr-o comunitate, dintr-o frăţietate a

creştinilor ortodocşi, care se adună în Biserica să slujească Sfânta

Liturghie, adică să-L aibă pe Hristos în mijlocul lor şi în ei înşişi, este o

mare înşelare. Nu e nimeni credincios şi nu poate nimeni să creadă în

Dumnezeu - dacă socoteşte credinţa sa ca o relaţie personală cu

Dumnezeu - în afara legăturii sale prin slujbe şi printr-o rugăciune

personală, care este continuarea slujbelor.

Dar nu poţi să te rogi numai acasă şi să spui: „N-am nevoie de

Biserică, fiindcă eu sunt în relaţie cu Dumnezeu numai personal“.

Trebuie să te duci la Biserică, pentru că numai acolo te poţi întâlni cu toţi

în starea cea mai înaltă pe care ne-o putem imagina, a comuniunii între

oameni.

Niciodată în lumea aceasta oamenii nu sunt mai adunaţi, mai înfrăţiţi

şi mai uniţi ca la Sfânta Liturghie. Liturghia ne uneşte unii cu alţii şi cu

Hristos, ne dă puterea lui Dumnezeu ca noi să continuăm o viaţa creştină

şi acasă, prin rugăciunea personală, prin faptele bune şi prin post, prin tot

ceea ce facem. Sfânta Liturghie este baza, fundamentul. Nu este posibilă

o viaţă creştină sănătoasă şi normală care să facă abstracţie de Sfânta

Liturghie.

Poate nici nu vă daţi seama cât de superficial este creştinismul şi

credinţa acelor oameni care spun că se roagă numai în casele lor. Atât de

superficial încât ei nu vor fi niciodată creştini cu adevărat. Or, creştinul

adevărat nu poate să facă abstracţie de slujbele Sfintei Biserici, de

dumnezeiasca Liturghie şi mai cu seamă de împărtăşirea cu Trupul şi

Sângele Domnului nostru Iisus Hristos (Sfânta Împărtăşanie). Iisus

Hristos în Sfânta Liturghie este puntea ontologică între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om. Cine crede că-L poate înlocui pe Hristos din

Sfânta Liturghie cu unul sentimental, moral, numai aşa cum îl au cultele

religioase, un Hristos pe care îl căutăm în cântece religioase, bătând din

palme şi dansând în ritmul acestei muzici s.a.m.d., acela se întâlneşte cu

numele lui Hristos şi nu cu puterea, cu viaţa şi cu darurile Sale pe care le

primim în timpul Sfintei Liturghii.

Sigur că este posibil orice în lumea aceasta, şi tocmai de aceea sunt

atâtea culte religioase (3000 de culte religioase) şi atâţia oameni care

gândesc atât de diferit, pentru că au ieşit din acest centru de gravitaţie

care este pentru viaţa creştină Euharistia, Liturghia, slujba Bisericii. Şi

atunci, dacă nu mai este Euharistie, dacă nu mai este Sfânta Biserică

Ortodoxă cu slujbele ei, care este de fapt în continuitatea Bisericii

apostolice, atunci poţi să înveţi orice, poţi să-ţi permiţi orice, poţi să ţi-L

imaginezi pe Hristos oricum. Te duci, deschizi Biblia şi ţi se pare că e

aşa şi pe dincolo; aşa fac cei mai mulţi oameni azi. Or, singura cale

normală de trăire autentică a lui Hristos este calea slujbei, calea Sfintei

Liturghii, calea Sfintei Euharistii, care se continuă în viaţa noastră

personală de familie şi de lucru şi de tot ceea ce facem în lumea aceasta

(Inalt Prea Sfinţitul mitropolit Serafim Joantă).

Cineva a spus odată aşa: „Mersul la Biserică dăunează grav...

păcatului !“ Problema mersului la Biserică ca şi locaş de întâlnire a

credincioşilor, de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi problema

comunităţilor de creştini ortodocşi ce formează o Biserică, cred că este

atât de greşit înţeleasă şi de neglijată din cauza faptului că la fel de

greşit înţeles şi neglijat este...chiar Iisus Hristos!

Da, argumentez cu Sfântul Său Cuvânt:„… Hristos este Capul

Bisericii, El, Mântuitorul trupului.“ (Efeseni 5:23). Capul gândeşte,

capul ordonă, capul transmite trupului ce trebuie să facă. Nu îmi

amintesc ca ficatul meu, sau oricare alt organ al trupului să nu fi făcut

vreodată ceea ce i-a dictat capul..!?!

Despre prezenţa copiilor la Biserică

Despre prezenţa copiilor la Biserică

Am cunoscut pe cineva care avea 4 copii până în 7 ani şi care

participa, duminică de duminică, la Sfânta Liturghie. Ajungea puţin mai

târziu, pe la Apostol, dar stătea să-i împărtăşească pe toţi, la sfârşitul

slujbei. Copiii aceia au crescut în Biserică, practic. Pentru ei, a frecventa

Biserica era ca şi cum ar fi mers într-o casă la un prieten. Erau mititei,

dar aşa cuminţei, se jucau lângă mama lor, fără prea mare zgomot.

Multe mame spun că nu-şi duc copiii la Biserică, ca să nu deranjeze

slujba. Dar, dacă şi-ar duce pruncii la Biserică de când sunt – chiar şi în

perioada prenatală – aceştia nu ar mai face gălăgie. Fac gălăgie în

Biserică doar atunci când le e teamă de Biserică. Când merg doar o dată

la nu ştiu câât timp, când îşi aduc aminte părinţii că trebuie să-i

împărtăşească, iar atunci merg repede, repede la uşa din stânga, sunt

împărtăşiţi şi apoi ies repede. Şi apoi se miră de ce copilul are o anumită

aversiune.

Apoi, mai spun că nu merg, pentru că oricum nu pot fi atente la

slujbă, că trebuie să fie atente la copii. Dacă am înţelege că participarea

aceasta a noastră e mai mult decât înţelegere! Că ne împărtăşim de

Dumnezeu, chiar şi în această situaţie! Că putem să nu avem copii, iar la

slujbă tot să nu fim atenţi. Ba pentru că o femeie din faţa noastră are un

pulover frumos, ba că ne aducem aminte că avem nu ştiu ce probleme de

rezolvat. Că aşa e mintea noastră, împrăştiată, şi putem număra pe

degetele de la o mână de câte ori am fost într-adevăr, trup-şi-suflet

prezenţi doar la Sfânta Slujbă a Liturghiei.

Trebuie doar să ne hotărâm, să mergem la slujbă şi să stăm cât

trebuie să stăm, încercâând, cât ne stă în putere, să fim prezenţi acolo, în

acel moment. Şi, încetul cu încetul, copilul nostru se va linişti, noi ne

vom linişti şi vom putea primi mai mult din ce ne dăruieşte Dumnezeu în

Biserică. Căci nu e vorba doar de partea noastră atunci când ne hotărâm

să mergem la Biserică. Dacă vrem să începem această relaţie, Dumnezeu

va pune, smerit şi nevăzut partea Lui.

Participarea la Sfânta Liturghie nu ţine de simţire. Nu trebuie să am

o anumită stare de spirit ca să pot merge la slujbă, pentru că stările mele

sunt ca vremea. E nevoie de hotărâre şi determinare, de a merge în ciuda

oricărei stări.

Apoi, să căutăm să mergem la o Biserică la care ne putem implica şi

din punct de vedere comunitar, la care să putem merge şi vara, şi iarna.

Numai în felul acesta vom putea avea sentimentul că suntem parte a unui trup, pentru că vom şti ce se întâmplă cu tot acel trup, ce nevoi are, unde

intervine rolul nostru specific. Nu trebuie să confundăm mersul la

Biserică cu mersul la spectacol, atraşi de un cor deosebit care să ne

mângâie doar auzul sau de o predică extraordinară, care să ne încâânte

doar intelectul. Dacă putem, să mergem la Biserica la care avem

duhovnicul, căci el este părintele nostru călăuzitor pe cale şi în felul

acesta vom întări această legătură şi cu el, vom putea fi „într-un duh“ cu

el şi vom înţelege mai bine ce vrea Dumenzeu să ne spună atunci când ne

spovedim.

Dacă părintele duhovnic este, să zicem, din altă localitate, cred că

cel mai bine e să încercăm să mergem la Biserica de la parohia din care

suntem. Să presupunem că nu ne place preotul de acolo, că pot exista şi

situaţii din astea. Atunci, să căutăm o Biserică la care putem merge

oricâând, ne place preotul, ne place strana şi ne putem implica. Dar,

oameni buni, să nu judecăm preotul. Dumnezeu ne poate vorbi nouă,

fiecăruia, şi printr-un preot pentru care nu avem respect. Noi trebuie să

ne vedem rolul propriu în Biserică, nu al altcuiva. Noi trebuie să-L

căutăm pe Dumnezeu la Biserică, nu altceva.

Dar fiecare avem neputinţele noastre. Din tot ce am zis pâână acum,

cel mai important e să ştim că e nevoie să frecventăm Biserica. Că

trebuie să primim ce ne dă Dumnezeu în Biserică, nu ce aşteptăm noi, iar

în Biserică se dă Dumnezeu. Biserica e Mireasa lui Hristos. Şi spunea

fericitul Augustin: „Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe

Dumnezeu de Tată“.

Trecând prin Bucureşti cu maşina am fost nevoit să opresc la

culoarea roşie a semaforului. Mi-am aruncat ochii şi am văzut o

Sfântă Biserică. Pe trotuarul de vis-a-vis în dreptul Sfintei

Biserici s-a oprit o femeie care venea de la piaţă, având în ambele

mâini câte o plasă. Şi-a pus plasele jos, s-a întors cu faţa către

Sfânta Biserică, a făcut trei metanii mici (închinăciuni cu plecare

până la pământ) închinându-se, a spus cu pioşenie o rugăciune cu

mâinel sub formă de cruce pe piept, apoi şi-a luat plasele şi a

plecat liniştită către casă. Am fost profund impresionat de

credinţa acestei femei. În tramvai, în autobuz, în maşina

particulară sau pe stradă puţini călători se mai închină când trec

prin dreptul Sfintelor Biserici.

Predica 07-07-2013 Duminica Tuturor Sfintilor Romani

Predica 07-07-2013 Duminica Tuturor Sfintilor Români

Mutarea placii de comemorare a eroilor din Bârza

Mutarea plăcii de comemorare a eroilor din Bârza

Placa de comemorare a eroilor din satul Bârza, comuna Topleţ căzuţi în războiul mondial a fost mutată din Curtea Bisericii Ortodoxe Bârza, la monumentul eroilor din satul Bârza.

curtea Bisericii Ortodoxe Bârza

Monumentul Eroilor Bârza

Monumentul Eroilor Bârza

Negustorul bogat şi pantofarul

Negustorul bogat şi pantofarul

         Un negustor bogat ştia un pantofar care lucra duminica. Întrebându-l de ce lucrează duminica, pantofarul s-a plâns că are o familie grea iar pentru a o putea susţine trebuie să lucreze şi duminica. 

        Negustorul s-a oferit să-i plătească el, timp de o jumătate de an, banii pe care i-ar câştiga

duminica. După o jumătate de an l-a întrebat: „Cum îţi merge?“. „De atunci îmi merge bine, am reuşit să-mi cumpăr şi o vacă“. 
        Deci, ţinerea zilelor de duminică nu aduce pagubă. eu încerc să respect sarbatorile,ca dacă nu am observat că mi se întâmplă câte ceva de Sfânta Maria,de exemplu,nu am făcut nimic toată ziua dar seara,am văzut claia de haine şi am zis că trebuie călcate, nu ştiu ce mi-a căşunat pe ele. De obicei nu calc decât dacă dorm copiii sau e soţul acasă, dar de data asta nu ştiu de ce nu m-am putut abţine. La un moment dat, de curiozitate, Larisa a pus mâna pe talpa fierului de călcat şi s-a ars la degetele.
         În secunda aia am zis: e sărbătoare, nu trebuia să calc. Eram chiar la ultima haină, un tricou
de-a lui Mircea dar şi dacă aş mai fi avut m-aş fi oprit în momentul acela. În zile de sărbătoare sau duminica spăl vase, fac mâncare dacă e cazul, dar ceva simplu, nu frământ aluat, nu coc, nu aspir, nu fac curăţenie. 
         Soţul meu nu se tunde şi nu mă lasă nici pe mine la coafor vinerea, nu merge nici măcar la servici de Paşte şi de Crăciun, chiar dacă e chemat şi chiar dacă e plătit dublu. În Biblie se spune aşa, despre ziua de odihnă (care e duminica):

Dacă îţi vei opri piciorul tău în ziua de odihnă şi

nu-ţi vei mai vedea de treburile tale în ziua Mea cea sfânta, ci vei

socoti ziua de odihnă ca desfătare şi vrednică de cinste, ca sfinţită de

Domnul, şi vei cinsti-o, fără să mai umbli, fără să te mai îndeletniceşti

cu treburile tale şi fără să mai vorbeşti deşertăciuni, atunci vei afla

desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruinţă pe culmile

cele mai înalte ale ţarii şi te voi bucura de moştenirea tatălui tău Iacov,

căci gura Domnului a grăit acestea (Isaia 58 :13).

După cuvântul Sfântului Nicolae Velimirovici

După cuvântul

 Sfântului Nicolae Velimirovici 

Pentru ca un pom

să poată creşte, are nevoie să aibă rădăcinile înfipte în pământ. Tot

aşa şi sufletul omului: trebuie să fie sădit în Împărăţia cea

duhovnicească, cerească, 

căci aceasta este temelia lui, care îl hrăneşte şi din care el creşte. 

Aşa cum un pom pentru a se dezvolta

are nevoie să fie udat, tot aşa şi sufletul omului trebuie să fie stropit

din belşug cu harul Duhului Sfânt, pentru a fi sănătos şi puternic.

Unde se pot înfătui acestea? În Sfânta Biserică Ortodoxă prin slujbe,

cu precădere în timpul Sfintei Liturghii.

„Cugetare“

„Cugetare“

(Proloagele de la Ohrida - Sfântul Nicolae Velimirovici)

Dacă întrebăm unii oameni de ce nu merg la Sfânta Biserică

Ortodoxă să se roage, ei în general ne răspund că nu au timp, că au mult

de lucru. Dar să privim vieţile acestor oameni care niciodată nu au timp,

care muncesc din zori şi până în seară punându-şi toată nădejdea numai

în munca lor, şi să le comparăm cu vieţile celorlalţi oameni, care fac loc

mai întâi rugăciunii în viaţa lor, fără să neglijeze în plan secund nici

munca. Vom vedea că aceştia din urmă nu sunt câtuşi de puţin oameni

lipsiţi, iar ceea ce este şi mai important: aceştia sunt mult mai împliniţi şi

mai mulţumiţi sufleteşte! Iată aici istoria a doi vecini, ambii croitori, dar

care erau foarte diferiţi în atitudinea pe care o aveau faţă de muncă şi

credinţă, şi de asemenea şi în privinţa îndestulării lor materiale şi a

mulţumirii sufleteşti. Primul avea obiceiul să meargă la Biserică în

fiecare dimineaţă să se roage, pe când burlacul nu mergea niciodată la

Biserică. Numai că cel cu familie numeroasă lucra şi mai puţin, având

comenzi mai puţine, dar nici măcar nu era tot aşa de priceput la meserie

ca celibatarul. Şi cu toate acestea, celui cu mulţi copii nu îi lipsea nimic ca celibatarul. Şi cu toate acestea, celui cu mulţi copii nu îi lipsea nimic,

pe când celuilalt îi lipseau toate. Burlacul îl întreba pe familist cum se

face că are de toate, deşi lucrează mai puţin? Familistul cel credincios i-a

răspuns atunci că se întâmplă aşa deoarece el când se întoarce în fiecare

dimineaţă de la Biserică, găseşte pe drum aur pierdut de alţii. El l-a

chemat pe burlac să vină şi el la Sfânta Biserică, spunându-i că astfel vor

împărţi aurul pe care-l vor găsi la întoarcere, pe drum. Amândoi vecinii

au început să meargă împreună cu regularitate la Sfânta Biserică, şi nu a

trecut mult timp până burlacul a început să o ducă bine şi să fie bucuros

şi mulţumit. Desigur ei nu găseau o comoară la întoarcere pe drum, dar

veneaude la Sfânta Biserică cu o comoară mult mai de preţ: cu

binecuvântările Sfintei Biserici odihnind un tezaur în sufletele lor, mereu

mai curăţite şi mai credincioase. Căci celor care caută mai întâi Împărăţia

lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Matei 6:31), Dumnezeu le adaugă şi le

sporeşte, cu toate cele de folos şi pentru trup, şi pentru suflet

Credinţa din suflet este asemenea unui prunc

Credinţa din suflet este asemenea

 unui prunc

        Ce este credinţa? În ce constă ea? Cum putem verifica dacă avem credinţă? La aceste întrebări iată cum răspunde Sfântul Tihon de Zadonsk:  „Iisus Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul mântuirii; fără o credinţă adevărată şi vie în El nimeni nu se va putea mântui.
         Pentru a crede cu adevărat şi din toată inima în Iisus Hristos trebuie să-l recunoaştem ca fiind Dumnezeu adevărat, ca fiind Mesia Cel prezis de prooroci şi trimis de Tatăl, ca fiind Mântuitorul şi Răscumpărătorul personal al fiecărui om. 
         Orice om trebuie să-şi însuşească dragostea Lui şi gândurile, şi faptele Lui. Acesta este izvorul credinţei adevărate, vii, născute din inimă: să-L numim Dumnezeu din tot sufletul: Dumnezeul nostru. Aşa spune spune Sfântul Apostol Pavel: trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 6:20)
         Astfel spune şi Sfântul Apostol Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu, deşi El este Domnul şi Dumnezeul tuturor. Această însuşire a lui Dumnezeu se arată în multe locuri din Sfânta Scriptură, dar mai ales în psalmi, unde psalmistul David îl numeşte Dumnezeu: Împăratul
meu, Dumnezeul meu, luminarea mea, apărătorul meu. 
       Tot aşa şi Dumnezeu se numeşte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, pentru credinţa acestora în El, cu toate că este Dumnezeul tuturor.
        Credinţa din suflet este asemenea unui prunc care se lipeşte de mama sa (Sfânta Biserică Ortodoxă este mama noastră spirituală) şi care vrea să se afle mereu în prezenţa ei (să fie in fiecare duminică prezent la Sfânta Liturghie), întinzându-şi pentru orice trebuinţă (încercări, ispite, necazuri, strâmtorări) mânuţele spre ea. Cel care are această credinţă nu va suferi să păcătuiască, ci se va feri de săvârşirea răului, ştiind că Hristos, Răscumpărătorul său, a băut paharul amar al

suferinţelor pentru păcatele tuturor“.

Învăţătură !

Învăţătură !

Se zice că un împărat avea odată un diamant de mare preţ. Din

admiraţie pentru acea rară bijuterie, el a poruncit să se sape pe diamant

următoarele cuvinte: „Cine mă are pe mine, nu va fi sărac niciodată“.

Cu mai multă dreptate putem zice noi despre Sfânta Liturghie: „Cine o

are şi se împărtăşeşte din harurile ei, nu va fi sărac niciodată“. Prin

jertfa Sfintei Liturghii, creştinul îşi poate satisface toate năzuinţele sale,

toate trebuinţele sufleteşti şi trupeşti, îşi poate împlini desăvârşit o sfântă

datorie faţă de Dumnezeu. A-L adora pe Făcătorul cerului şi al pământului, a-L lăuda şi a-L recunoaşte ca Stăpân şi Binefăcător al tău,

a-I mulţumi pentru toate binefacerile primite, iată, rostul nostru pe

pământ.

Predică-30 iunie 2013-Soborul celor 12 Apostoli

Predică-30 iunie 2013

Soborul celor 12 Apostoli

Parohia Bârza
Comuna Topleţ, Sat Bârza - Caraş-Severin
E-mail: bisericaortodoxabarza@gmail.com